În urmă cu doi ani, un deputat, pledând pentru necesitatea și oportunitatea legalizării parteneriatului civil, și-a invitat iubita în Parlament și, în fața jurnaliștilor, a cerut-o de „parteneră civilă”. Demonstrația era menită să arate, cu titlu de exemplu al unei persoane ce se revendică elitistă și avangardistă, că parteneriatul civil poate fi un bun înlocuitor al căsătoriei.
Cu toate acestea, întâmplarea a arătat contrariul: parteneriatul civil nu numai că nu poate înlocui căsătoria, dar este un mod inutil și nedorit de desacralizare, desemnificare și trivializare a anagajamentului dintre doi oameni care doresc să întemeieze o familie.
Familia are două axe, una longitudinală, genealogică, și alta transversală, cogenerațională.
Prima, cea verticală, este și cea mai importantă pentru supraviețuirea speciei și culturilor și constă în realizarea funcției elementare a familiei, cea de reproducere, prin care generațiile se succed în continuitate, pe baza a ceea ce se cheamă descendență sau filiație.
A doua axă este cea care generează solidaritatea sau continuitatea orizontală și are două componente de bază în orice societate: fraternitatea, sursa și modelul solidarității între cei asemănători, și căsătoria, sursa și modelul legăturii complementare, între cei deosebiți unul de celălalt, femeie și bărbat.
De altfel, puterea și exemplaritatea familiei că instituție generatoare și garant al sociabilității umane este tocmai capacitatea și necesitatea sa de a uni diferențele: de vârstă, în relația de descendență, părinți-copii, și de sex, în relația de căsătorie, femeie-bărbat.
Nicio altă instituie socială nu a dovedit, pe parcursul existenței speciei umane, o mai mare putere integratoare decât familia.
Întemeierea ei presupune, așadar, uniunea soților, femeie și bărbat, în scop asigurării continuității, a descendenței familiale legitime.
Așadar, scopul nu este – și istoria familiei o demonstrează deplin – satisfacerea compatibilității emoționale, sexuale, intelectuale sau de orice natură a celor doi soți, ci asigurarea solidarității lor în vederea îngrijirii urmașilor și onorării antecesorilor.
Dragostea dintre soți, compatibilitățile sunt legături suplimentare, care întăresc instituția familială, dar nu sunt scopuri și nici motive principale de întemeiere a familiei prin căsătorie. Finalitatea acestei instituții, motiv și scop totodată, este continuitate – culturală, morală, patrimonială, genetică etc. Prin familie se reproduce societatea, în întregimea ei.
Concubinaj legal – o contradicție în termeni
Finalitatea parteneriatului civil este aceea de a întemeia familii pe baze contractuale, care să presupună nu numai implicarea afectivă a „partenerilor”, ci și responsabilizarea lor pentru evenimentele de tip economic, legal, medical etc. care pot apărea în cadrul conviețuirii comune.
Pentru rezolvarea acestora, așa cum divorțul poate fi reglementat prin procedură notarială, pot fi reglementate – și există chiar – formule de responsabilizare reciprocă sau unilaterală a concubinilor.
O privire atentă și analiza sinceră arată totuși că uniunea consensuală (concubinajul), celibatul etc. sunt opțiuni în afara căsătoriei – unele care implică fundamental nu angajamentul familial și parental, ci tocmai și numai legătura afectivă și sexuală dintre parteneri.
Să ne reamintim că istoria a înregistrat, în Europa anilor ‘60-’70, tocmai o respingere a căsătoriei (ca instituție „burgheză”, excesiv formalizată) din perspectiva promovării acestor formule de conviețuire a persoanelor libere de apartenență familială sau de alt tip, bazate pe dragostea necontractuală, nesupusă imperativelor legale, patrimoniale etc., și liberă de scopul creării unei filiații.
Cu atât mai contradictorie este revendicarea actuală, de către cei care promovează acest tip de legături afective libere de constrângeri, a unei forme contractuale de reglementare a lor.
A legaliza o formă alternativă de căsătorie, departe de a promova non-discriminarea, presupune a legaliza contradicția sus-menționată și a discrimina căsătoria și persoanele care optează pentru aceasta, considerând-o insuficientă pentru satisfacerea trebuințelor umane, biologice, psihice sau sociale.
Înseamnă, de fapt, a încuraja relații temporare, provizorii, în detrimentul căsătoriei, a promova contestarea familiei și a crea antecedente pentru contestarea instituțiilor cu stabilitate și eficiență dovedite istoric.
Un experiment nociv sociologic și psihologic
Studierea datelor furnizate de ultimele recensăminte (2002, 2011) cu privire la căsătorie arată că populația căsătorită de vârstă tânără (20-30 de ani) reprezintă între 82-86% din totalul populației, în vreme ce la o categorie de vârstă mai înaintate, procentul crește la 93-95%.
Așadar, opțiunea pentru căsătorie este una aproape unanimă în societatea românească.
Nu există nicio indiciu sociologic al vreunei nevoi sociale căreia un proiect de legalizare a concubinajului să răspundă, acesta definindu-se tocmai ca nelegalizare a unei legături temporar informale.
Tot pentru precizarea perspectivei statistice, persoanele care au declarat că trăiesc în uniuni consensuale au fost în număr de 828.122 în 2002 (3.8% din populația totală) și 745.534 în 2011 (3.7% din populația totală).
În aceste cifre sunt incluse atât persoanele necăsătorite, despre care nu se poate afirma că optează definitiv pentru această formulă pseudofamilială, cât și persoane divorțate, văduve sau căsătorite, care, așadar, nu resping căsătoria ca instituție furnizoare de securitate emoțională, materială și statut.
Se remarcă, din evoluția statistică procentuală că proporția persoanelor care afirmă că trăiesc în uniune consensuală în momentul interviului și nu afirmă opțiunea pentru acest mod de viață, că nu s-a înregistrat nicio creștere a frecvenței acestui comportament în intervalul de referință, ba chiar un ușor regres.
Această stare de lucruri este un indicator al faptului că în România, în intervalul specificat, un număr de cupluri au adoptat (probabil) starea de concubinaj, în vreme ce un număr mai mare de cupluri au părăsit starea de concubinaj.
Fenomenul este cunoscut în sociologia familiei drept „căsătorie de probă”, formulă adoptată de majoritatea cuplurilor tinere, care nu locuiesc cu părinții, sunt angajați într-o carieră educațională de durată (facultate) și amână momentul căsătoriei până obțin garanția unui venit constant, capabil să le acopere cheltuielile zilnice. Nu este o opțiune definitivă coabitarea consensuală, ci una temporară, care premerge decizia căsătoriei.
Tocmai legalizarea, adică sugerarea, pe cale legală, persoanelor și societății, să adopte statutul de „concubin legal” sau „partener” ar avea ca efect destructurarea opțiunilor de viață mai ales în rândul tinerilor, creșterea numărului de copii născuți în afara căsătoriei, labilizarea legăturilor familiale, pe scurt, destabilizarea și slăbirea societății prin subminarea celei mai importante instituții care o susține, familia.
Un stat, un regim politic conștient nu își pot asuma o asemenea eroare.
În ceea ce privește registrul psihologic, experimentarea înlocuirii sugerate a căsătoriei cu concubinajul ar duce la slăbirea capacității de autoidentificare a indivizilor, la atenuarea individualității.
Statutul personal al fiecăruia dintre noi se înalță pe fundația statutului familial: suntem fii, părinți, soți sau frați înainte de orice afiliere profesională sau clasificare educațională, iar acest lucru este important în relația cu ceilalți și pentru stabilitatea personalității noastre.
Unele dintre cele mai importante statute, garantul maturității sociale și familiale, sunt cele de soți, respectiv părinți.
Așa se explică de ce anumite persoane, mai ales femei, preferă păstrarea unei legături conjugale care le amenință integritatea fizică, dar le oferă, în schimb, stabilitatea psihică asociată cu statutul social de soție.
Nu este un comportament aberant, ci unul care ierarhizează nevoile psihice în funcție de necesitățile reale de realizare umană, nu de ideologiile umanitariste. De altfel, acestea ideologii, inclusiv Declarația universală a drepturilor omului, încalcă sau ignoră practici culturale și realități sociale și psihologice ale multor societăți.
„Nu-mi fi soție, fii partenera mea … civilă!”
Dincolo de ridicolul importării în relații care se doresc familiale al unor terminologii sportive sau economice (ne-am obișnuit, deși târziu, cu parteneri de afaceri, de drum, de joc…), înlocuirea „femeii” și „bărbatului” – așa cum erau numite rolurile conjugale în tradiția familială românească – cu „parteneri” are consecința degradării familiale și sociale, a disoluției modului de identificare familială.
Acest lucru se va manifesta prin 1) slăbirea legăturii între persoană și familie și 2) destructurarea identității personale.
Slăbirea legăturii cu familia nu are ca efect, așa cum s-ar putea crede, la o judecată pripită, creșterea individualității, mai buna dezvoltare personală ca urmare a emancipării. Dimpotrivă!
Unul dintre cei mai mari autori de sociologie ai ultimului secol, Georg Simmel, a numit „paradoxul familiei” postulatul care contrazice această concluzie superficială.
Chiar dacă grupurile de care aparținem sunt din ce în ce mai mari, asigurându-ne libertate și anonimat în acțiune, oferind mult spațiu de dezvoltare personalităților, individualitatea noastră va fi din ce în ce mai mai ștearsă.
Spre deosebire de comunitățile mici (precum familia), marile ansambluri sociale tind să se diferențieze slab unele de alte și să anuleze diferențierile între indivizii care le compun, aceștia manifestând un tot mai pronunțat deficit de identitate socială. Conform sociologului german pomenit, singurul grup care poate favoriza tendința spre individualizare este familia, așezată în antinomie cu societatea extinsă, masificată.
Familia, grupul care îl integrează cel mai strâns pe individ, este totodată și adăpostul în care acesta își construiește și își afirmă cel mai puternic individualitatea.
În lipsa acestei capacități integratoare, manifestată în definirea indivizilor ca „soț”, „fiu”, „părinte” etc., personalitatea cunoaște un proces de destabilizare și dezintegrare indus de viața urbană modernă, aflată în deficit de solidaritate, socialitate şi spiritualitate.
Blazarea, agresivitatea controlată, tensiunea nervoasă și erodarea individualității sunt consecințe ale pierderii adăpostului familial.
Parteneriatul – mai ales cel civil! – nu furnizează, ci erodează capacitatea de identificarea a persoanei.
Desigur, piața oferă instrumente de creare a identității ce pot „croi” un sine pentru fiecare: „putem învăța cum să apărem ca o femeie modernă, liberă și fără griji, ca o soție rezonabilă și plină de atenție, ca un magnat puternic, plin de încredere în sine, ca un amic plăcut, ca un macho bine făcut și sportiv, ca o făptură romantică, visătoare și însetată de iubire, sau orice amestec din toate astea la un loc!” (Zygmunt Bauman și Tim May, Gândirea sociologică [1990]).
Dar toate acestea sunt simulacre, iluzii care adâncesc criza umană, sufletească, morală în care sunt atrase populațiile societăților celor mai avansate.
În afara oricărei referiri la distribuirea proiectului de legalizare a parteneriatului civil în rol de cal troian prin care menajul homosexual să fie introdus ca formulă familială legală, în afara argumentelor istorice sau a celor care țin de tradiția culturală românească, în afara referențialului religios, din punct de vedere riguros sociologic, afirmăm că acest proiect este unul nociv pentru familie, pentru societate și pentru persoane.
Legitimarea lui politică în pofida acestor evidențe nu poate să vădească decât urmărirea unor interese în afara acestui orizont.
Autor:
Sursa: qmagazine.ro