Vă rog să citiți articolul dlui Dan Diaconu, pe care îl preiau pe pagina mea, pentru a afla o mare parte a răspunsului la această întrebare.
Pot confirma și eu că la capătul firului se află fostul Ministru al Transporturilor, favoritul lui Petre Roman din anii 1990, nimeni altul decât detestabilul Traian Băsescu. Nu știu exact cum ne-a lăsat acesta fără flotă comercială. Știu însă cum ne-a lăsat fără autostrăzi. O descrie foarte bine dl Diaconu.
Țin minte, printre altele, disputele avute de mine ca viceprim ministru și lider al PD (FSN), convins că trebuie să trecem rapid la construcția autostrăzilor pentru a da României o altă anvergură geopolitică și geoeconomică, cu Băsescu care demonstra pentru proști că nu sunt suficiente autovehicule care tranzitează România pentru a se justifica autostrăzile și a se amortiza costurile lor.
Mai târziu, pe când rutele iugoslave s-au blocat din cauza războiului de secesiune din acea parte a lumii iar România putea profita de situație oferind rute alternative de transport, discuția a fost reluată; de astă dată în Guvernul Ciorbea, în care, până când uneltirile aceluiași Traian Băsescu m-au lăsat fără sprijin politic și m-au obligat să demisionez, eram dinnou viceprim ministru.
Acum se punea însă și problema construirii unui al doilea pod peste Dunăre. Aceasta rezolva categoric și obiecțiunea lipsei unui trafic suficient pe teritoriul românesc. Construcția podului ar fi justificat și potențat construcția a cel puțin unei autostrăzi care ar fi legat Turcia, și prin ea Orientul de Europa.
Bulgarii doreau podul cu obstinație făcând din el o prioritate a politicii lor interne. UE sprijinea proiectul. Președintele Emil Constantinescu, Premierul Victor Ciorbea și cu mine, la fel. S-a opus însă Ministrul Transporturilor. Acesta a obiectat atât de mult cu privire la amplasament încât atunci când, în fine, a putut începe lucrarea, marile ocazii se pierduseră. Între timp se făceau bani negri la greu pentru “reabilitarea” drumurilor naționale.
Astăzi podul se găsește în mijlocul unui nicăieri infrastructural.
Ca ministru de externe concepusem și convenisem cu partenerii externi ai României două autostrăzi strategice: Budapesta-București și Gdansk-Alexandropolis. Acestea urmau inclusiv să lege regiunile istorice ale României între ele și să introducă Moldova în rețeaua de trafic internațional. Cum interesate în proiect erau statele Grupului de la Vișegrad și Ucraina, pe atunci favoritele Occidentului, șansa obținerii unui sprijin financiar occidental erau mari. Doar Germania nu era de acord cu constituirea unui bloc est/central-european prea interconectat și prea coerent, dar ea avea atunci alte priorități de rezolvat.
Trimis la Bruxelles să reprezinte România în negocierile privind trasarea coridoarelor de transport, Traian Băsescu nu a ținut seama de strategia Guvernului din care făcea parte. Nu a colaborat cu vecinii României și nu a susținut proiectele românești. În schimb, la întoarcerea acasă a anunțat triumfal includerea Canalului Dunăre-Marea Neagră printre coridoarele binecuvântate de UE. Ca și când Canalul nu ar fi existat deja și stimularea traficului naval pe el nu ar fi putut fi realizată autonom de România, indiferent de ceea ce ar fi spus Bruxelles-ul.
Probabil că atunci ar fi fost un moment bun pentru a pune în discuție deschisă trădarea celui care nu pregetă să ne dea lecții de patriotism și luptă împotriva corupției. Nu s-a putut atunci, căci s-a opus Petre Roman, printre alții, iar când nu s-a mai opus, era prea târziu; și pentru români și pentru Roman.
Așa cum bine spune un proverb din țara dlui Timmermans, “Doamne ferește de marinarul care ajunge pe uscat!”
Spuneam că articolul dlui Diaconu oferă însă doar o parte de explicație la lipsa autostrăzilor. Ce nu găsim în el?
Cel puțin de la un moment dat încolo, autostrăzile care ar fi trecut Carpații ar fi contrazis proiectul geostrategic occidental al dezarticulării României, respectiv al menținerii ei într-o stare susceptibilă oricând de dezmembrare și partajare geopolitică. În special proiectul Europei germane contempla posibilitatea unei frontiere externe pe linia Carpaților Orientali și Meridionali. De aceea, măcar cu titlu de test sau de pregătire a terenului, dacă nu cumva chiar cu ambiții imediate mai mari, s-au amorsat agitațiile de la Târgul Mureș din martie 1990.
În consecință, dincolo de corupția națională și internațională care, mână în mână, au jucat un rol nefast în chestiunea autostrăzilor românești, o explicație a absenței acestora stă în faptul că Occidentul european s-a folosit de procedurile UE pentru a ne interzice în concret realizarea lor. Oamenii politici români care s-au opus au fost înlăturați de la putere, iar dacă nu s-a putut doar cu atât, au luat drumul pușcăriilor fiind declarați corupți în urma unor procese trucate.
Liderii și forțele politice care protestează astăzi față de lipsa autostrăzilor sunt tocmai aceia care au susținut și susțin în continuare un asemenea mecanism de distrugere a elitelor naționale și blocare a oricărui progres în dezvoltarea infrastructurii naționale. Nerușinarea lor este pe măsura imposturii și a trădării lor.
Din această perspectivă și nu numai, concluzia dlui Dan Diaconu este corectă: nu avem autostrăzi pentru că nu (mai) avem oameni politici.
Autor: Adrin Severin
Sursa: Adrian Severin Facebook