Se cere aranjarea cumsecade a lucrurilor într-un perimetru revigorant. Corectă şi arareori cataclismică, îmbibată doar cu aciditatea naturală care mereu redesenează substanţa ca pe-o cale lactee neterminându-şi rostul.
„Înainte de venirea asteroidului” n-are cum altfel fi decât ca-ntr-o geografie a sufletului care nu moare şi nu învie ci aleargă, se îneacă, se sufocă, se resuscitează. Alexandru Petria a dobândit circumstanţial un spirit analitic dur dar condescent, sau acesta se manifestă aprioric din cine ştie ce alchimii.
Gândirea poetică trece dincolo de formalism, dintr-o luciditate reptiliană, admiţând „preţul setei”: „ca să înţelegi un lucru trebuie/ să te lungeşti până nu-l mai vezi/ sau să-l înconjori// adevărul are nevoie de absenţă/ ca un pahar care ştie preţul setei”.
Au loc însă şi dezlănţuiri semantice suprapuse celor ideatice şi care schimbă climatic peisajul altfel fad ontologic, într-unul terifiant: „într-o dimineaţă casele au devenit transparente,/ copacii, ţevile de canalizare,/ îţi vedeam sângele/ prin repezişul arterelor şi somnolenţa venelor,/ s-a spart îngrijorarea pe străzi/ în ritmul smucit al maşinilor de serviciu/ că s-a aruncat ceva în aer,/ că e o nouă armă teribilă,/ nu i se găsea sensul,/ era numai confuzie prin peisajul adâncit în limpezime,/ ceva al naibii de suportat,/ câţi au înnebunit nu se ştie,/ n-a mai fost cine să-i lege în cămăşi de forţă,/ cum n-a mai fost cine/ să numere sinucigaşii şi să-i îngroape,/ nu se mai îmbrăca nimeni cu mersul lucrurilor la suprafaţă,/ nu s-a găsit un antidot,/ de atunci numai orbii sunt fericiţi” (fericirea orbilor).
Dacă e să vorbim despre vreo reţetă, ipotetică aceasta ar putea fi pusă pe seama îmbinării surprinderilor inerente pe urma paradoxului manifestat în crepuscul al formelor ce nu mai corespund substanţei; cât şi locului acestora în practica (sau măcar politica) universului: „„mi-am scos locul meu de aer/ dintre locurile celorlalţi,/ îl port mereu în buzunare, pe tastatura laptopului,/ peste geacă şi şapcă/ oriunde intru intră locul meu înainte/ precum un cercetaş,/ intră să-mi susţină articolele,/ ceea ce scriu,/ sigur că nu mă suportă toţi/ şi zic: „uite cum umblă cu locul lui cum/ ar avea aur!”/ şi mai zic: „i s-a urcat la cap,/ nu mai vrea să stea la masa noastră,/ lasă că o s-o încurce,/ o să vadă el!”,/ le aud vorbele şi nici că-mi pasă,,/ am strâns zeci de ani din dinţi/ pentru locul meu de aer,/ e locul în care vreau să mor,/ un loc fără ipocrizie” (un loc fără ipocrizie).
Detaşarea din conglomeratul propice celor nespuse ori mai puţin spuse, conduce la situaţii dintre cele mai inedit grăitoare, precum şi la libertăţi nesperate de teama alienării dinspre accepţiuni consacrate chiar dacă limitate: „discutam cu un prieten/ cu care m-am cotonogit verbal/ că am uitat să ne ascultăm,/ ura coaptă în pâine,/ ura trasă împreună cu purecii şi blana câinilor vagabonzi/ şi-n biserici/ de aici pleacă, spunea./ ura lăţeşte aerul morţii/ şi acoperălocul aerului nostru şi al vostru,/ locul de trăit nu ştiu să aibă altă parte.// ca într-o cezariană dementă,/ copilul e cusut în burta mamei/ ca să nu mai ţipe” (ura).
Se simte nevoia unor legi cel puţin complementare, dacă nu total opuse, şi putem începe cu anularea parţială, programatică, a termodinamicii, în folosul a ceva mult mai benefic decât nişte formule sterpe, golite de emoţie: „cum să agăţ firele ploii/ ca stropii să nu se încurce,/ să-şi păstreze prospeţimea?,/ cum pot ţine ploaia,/ ca să fie o bucurie şi mâine şi poimâine?,/ dacă şiragurile de usturoi îşi găsesc loc în cămară,/ şiragurile ploii sunt de atârnat deasupra patului se spune/ într-o poveste şi nu ştiu ce să zic,/ „o să vezi, o să fie bine,/ pune şiragurile cu încredere/ până se opresc pe cearceafuri,/ o să fie tot proaspete!”,/ mi se repetă,/ visele au nevoie de ele ca să încolţească,/ şi unde-s vise arşiţa e cu locul surpat” (arşiţa cu locul surpat).
Cu o forţă de convingere ieşită din comun, poetul te ţine captiv într-un univers controlabil numai de către el, în algoritmi ce bifează experimentarea unor alternative nemăsurabile.
Cartea lui Alexandru Petria este o veritabilă lovitură de tun dată în perimetrul divers, efervescent până la adeseori sufocant al liricii de astăzi, şi o dată cu aceasta mă aştept ca o sumedenie de stereotipii dedicate lamentării spaţiului şi timpului, să fie considerate şterse.
Autor: Daniel Marian