Trăim în epoca în care ticăloșia e glorificată și cinstea trasă de păr prin noroaie spre a fi făcută de râs.
Buni ani.
Până la urmă fotbalul (noul joc cu gladiatori al epocii noastre) are o funcție pozitivă. Furia și extazul se mai descarcă în aer fără să producă victime.
În altă parte, oameni sobri și responsabili, purtători de „răspunderi” și surâsuri de fațadă, trimit cu un gest mii de oameni la groapă. Între purtătorii acestor funcții și un român – nu că ar purta el vreo vină, decât aceea că s-a băgat între călăi ca să arate că nu ar fi trebuit să fie victimă. Vorbesc de vicepreședintele NATO.
Alt organism care și-a schimbat țelul e Uniunea Europeană care a declanșat marea vânătoare de urși deși sezonul s-ar putea să arate că urșii știu mai multe despre vânătoare decât cei care semnând la mișto tratate internaționle au încercat să-i ducă de nas.
Un creștin nu se poate retrage sub plapuma tot mai subțire a patriotismului. Cine e la urma urmelor nația și ce mai poate ea când nici un popor nu mai are nici un cuvânt de spus cu privire la soarta lumii și cu atât mai puțin a lui însăși?
Explozia informațională a dus la noi rețele de comunicare supraindividuale și suprasociale. Ultima redută a acestor vechi strucutir de putere (finanțele) rezistă fără eroism și va fi strivită în curând de propria cupiditate.
Vorbele goală au înecat demult frumusețea metaforei din care viața se naște. E mult nisip peste firele de aur care stau pitite ici și colo… poate odată, totuși…
Din speranța asta nu poți să faci nici măcar un lingou d-apăi o coroană!
În noua lume care își ridică capul dintre ruinele pe care cea veche încă le mai locuiește, banul se va evapora ca orice convenție care nu mai are slujitori convinși.
Mulți nu vor înțege! E mult spus cum că pâmântul ar fi rotund și tu nu vezi și nu citești în jur decât platitudini.
Gândesc, încă îmi mai permit luxul să gândesc, să mă critic pentru lipsa mea de curaj de a arunca lumea în aer (la ce bun? Ea însăși a aprins fitilul și acum așteaptă veselă să vadă ce o ieși)
Ne întoarcem la legenda dacilor care râdeau atunci când mureau… în prezent cel mai greu de înțeles este când mori. Nu vorbesc despre dispariția biologică ci de cea a propriei sorți.
Când își ia destinul haina din cui și pleacă „afară” fără să își ia rămas bun?
Cu cât iubesc mai mult pe cei din jur cu atât simt nevoia să fiu mai singur.