Înainte vreme existau oameni care povesteau, imaginau povești, reluau legende și le puneau straie noi în așa fel încât lumea emoțiilor umane să aibă hrană, apă și să poată naște suflete. Suntem copii propriilor noastre închipuiri, dorințe care capătă formă în legende, în „realizări” care ne conduc viața de la vis la faptă.
Înainte vreme lumea și omul era tovarăși de drum. Se sprijineau, se bucurau unii de alții, râdeau sau se mai supărau, din grabă se mai înghionteau, din greșeală își mai puneau piedică, dar una peste alta, se țineau să nu cadă și să-și julească prea tare genunchii sau coatele iar când totuși ajungeau, dintr-o pricină sau alta, la pământ, își întindeau mâna ca să se ridice unul pe alta.
A fost o vreme, sau nu a fost, fiecare după cum uită sau își amintește, când ne-am ales cu un joc nou: De-a fericirea care a înlocuit învechitul joc De-a viața!
Omul e așa construit încât să facă uitat ce nu-i convine la el și să caute în jur numai ce crede că i se potrivește, să întoarcă spatele restului ce nu simte că e pe măsura dorințelor din care e construită calea viitorului lui.
Omul trăiește în imaginar și tinde să îi spună realitate ca să capete curaj.
Ah, da, și a venit o vreme în care am înțeles toată această leapșă între a fi și a vrea să fii, între cine suntem și ce am vrea să fim. Unii au zis că e o pâine de mâncat acolo și au pus pe picioare o jucărie, un joc, o competiție de-i spune „de-a realitatea”, sau „ce-mi dai dacă îți fac visele să se împlinească?”
Și oamenii s-au prins, la început cu fereală, cu puțină chibzuială, dar cum nu mai era nimic prin jur de făcut au început să fumeze jocul ăsta până nu s-au mai putut despărți de el.
Rău cu rău, dar și mai rău fără rău… Nu așa se spune?
Ah, da, cum se cheamă jocul? Politică și ce are el așa de fabulos de întreaga lume e înnebunită după el, mai mult decât după fotbal sau averi? Păi în primul rând senzația care ți-o dă: că te pricepi. Toți avem senzația că ne pricepem la politică, că putem gândi bine și corect politic, că avem dreptate și orice decizie pe care o luăm politic e cea bună.
E ca o femeie care îți spune că te iubește și repetă asta ani și ani. Știi că merge cu altul sau alta cum întorci tu privirea, dar cu vremea ajungi să crezi mai mult ce spune decât ce face. Așa că dacă atunci când dai cu piciorul în minge și asta o ia aiurea nu spre poartă, înțelegi că fotbalul nu-i chiar o joacă, când începem să stârngem bani înțelegem după o vreme că sunt unii care au mai multe posibilități și că orice am face tot nu o să îi ajungem să ne mândrim că suntem la fel de bogați ca ei, la politică e altfel. E altfel pentru că ea îți spune că toți suntem la fel și că suntem în stare asemeni.
Politica a ajuns să ne facă să credem că poveștile ei sunt mai reale decât ce respirăm, mâncăm, bem și mângâiem. Ne-a rupt de semenii noștri ca să nu știm ce gândesc și simt ei… ne spune ea, nu trebuie să ne mai batem capul… Am ajuns ca păsările acelea care cântă despre zbor din colivia în care cineva le de grăunțe ca să își închipui că lipsa grijei zilei de mâine e tot una cu libertatea.
Țin să vă dezamăgesc: singura libertate e lupta de fiecare zi pentru ca să o cucerești și să poți adormi seara cu încă o victorie altături de tine.