(nu îmi place să vorbesc despre lucrurile profunde care stau la baza căscioarei asteia așa șubrede care e omul din noi, dar pentru că prietenul Radu Enache m-a stârnit, let it be)
Spectacolul este strictamente vorbind un act de comunicare colectiv care reverberează dincolo de luarea la cunoștință prin percepție.
Spectacolul vine în om din lumea biologică din care ne tragem. (sunt un creștin care e convins că omul se trage din maimuță, dar asta e altă poveste…)
Există dansul nupțial la păsări, fără de care romanticele zburătoare nu s-ar împerechea. Există… și asta e mult mai important pentru om, lupta pentru primordialitate în turmă.
În lumea patrupedelor cel care conduce o turmă își cucerește locul printr-o luptă, și-l apără prin alte lupte cu tinerii care vor să îl înlocuiască. Taurul învingător (sunt și alte specii la care această luptă are același rol) câștigă dreptul de a se împerechea cu toate femelele și de a apăra turma de dușmani, de a conduce turma în lupta pentru viață (căutarea hranei și apei).
Lupta asta însă trebuie să fie VĂZUTĂ de restul membrilor comunității. Fără această luare la cunoștință nu are valoare. Numai așa învingătorului i se recunoaște rangul și autoritatea.
OK! Și ce are asta cu omul?
Are!
Cine știe de „Golden Bow” al lui Fraser (Creanga de aur) știe și concluzia acelor multor volume în care e descris comportamentul popoarelor primitive din lume:
Un rege este înlocuit prin uciderea lui de altul mai puternic.
Acest schimb de autoritate prin înfrângerea regelui era unica formă prin care colectivitatea accepta autoritaea viitorului rege.
Sigur că acest obicei a trecut din preistorie și în epocile mai noi. Nici un împărat roman nu a sfârșit de moarte bună, Iliescu la împușcat pe Ceaușescu ș.a.m.d
Ce este însă acest act al uciderii fără ca soborul să afle de el și să accepte rezultatul?
Ori aici stă rădăcina spectacolului: în a trece percepția actului concret într-o înțelegere mentală care naște ordinea socială.
Ierarhia colectivă e asigurată de cineva care a DEMONSTRAT (arătat) ce poate. Supunera în fața lui naște (continuă) ordinea și funcționarea societății.
Ori aceste crime publice sunt baza spectacolului care a stat la construcția societății umane prin schimbarea sensului mesajului.
Prin înțelegerea că există divinitate omul s-a desprins din animalitate.
Dar comunicarea acestei existențe trebuia făcută prin mesaje colective. De aici ceremoniile religioase, mistere dionisiace, marile evenimente care periodic aduc lumea împreună alături de UN SENS pozitiv, constructiv.
SUNTEM TOȚI FII DOMNULUI! e un mesaj de solidaritate nu unul de supunere. Disocierea între biserică (eclesia înseamnă comuniune) ca stăpână (a harului, tainelor) și enoriașii, supuși, e prima traducere falsă a unui mesaj fundamental.
(va urma, evident)
Autor: Dan Stoica