Mi-am schimbat părerea despre război. Trebuie să ne înarmăm prin orice mijloace și să pornim un război cu Rusia și cu China în același timp. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. De ce spun asta? Am văzut recent Predator: Badlands și mi-am dat seama că doar o resetare nucleară mai poate salva Occidentul de contabila aia între două vârste care scrie toate scenariile Disney. Nu știu de ce noul Predator trebuia să devină o comedioară pentru adolescenți, dar aici s-a ajuns. Toți cei implicați și toți fanii acestei producții trebuie trimiși de îndată pe front. Dacă nu există un front, trebuie deschis unul urgent!
În anii ’80, niște pasionați de cinematografie au reușit să creeze un monstru impunător din câteva piese de silicon, o trusă de machiaj, o coregrafie bună și niște costume excelente. Au reușit să ecranizeze un film memorabil, cu o creatură neiertătoare, rigidă, amorală și lipsită de empatie. O entitate ucigașă cu care nu se poate negocia și nu se poate comunica lucid. O reptilă bipedă, terifiantă și scârboasă, a cărei menire era să distrugă fără milă, ca activitate de agrement. Adică un fel de Comisia Europeană, dar mult mai inteligentă și rațională.
Au trecut aproape 40 de ani de atunci, iar tehnologia cinematografică a evoluat uluitor. Astăzi avem camere digitale, efecte speciale generate pe supercomputere, echipe cu mii de artiști digitali și specialiști în VFX. Cu toate astea, noul Predator arată mai de plastilină decât cel de pe vremuri. E de jucărie. Predatorul arată umanizat și cam piticuț, comparativ cu străbunicul din 1987. Are fața fără semnalmente, pielea de culoarea iahniei la ieșire și trăsăturile moi. Probabil că undeva, pe traseul lui genetic, s-a pierdut gena care producea testosteron. Are aspectul și inteligența unei persoane care a câștigat postul pe criterii de diversitate și incluziune.
Predatorul din Badlands nu este acceptat de societate și de părinți pentru că este diferit. Filmul insistă să precizeze asta de nenumărate ori: „Sunt diferit și tati nu mă place! Mrrrr!”. I-aș spune același lucru pe care l-aș transmite oricărui minoritar sexual neînțeles de părinți: „Tac-tu e un bou! Move the fuck on! Oricâte lucruri ai încerca să dovedești unui bou, tot n-o să-i schimbi părerea. Dacă tac-tu te reneagă, e inutil să-i dovedești că-i ok să fii… ”diferit” . N-o să înțeleagă.”. Dar cel mic se încăpățânează să dovedească patriarhatului că este un prădător capabil. Așa că decide să vâneze cel mai înspăimântător monstru inventat vreodată.
Printr-un set de împrejurări, el ajunge pe planeta monstrului. Acolo aterizează forțat, fix în mijlocul acțiunii. Bulan curat! Putea să cadă pe emisfera cealaltă și ne plictiseam două ore cu el mergând pe jos 5.000 de kilometri, până la zona de interes. El cade fix lângă o roboată ruptă de la jumătate: un bust vorbitor care spune numai tâmpenii și nu tace tot filmul. Vorbește aia în două ore cât n-am vorbit eu cu nevastă-mea toată căsnicia. Până în punctul în care ajungi instinctiv să urli la ecran: „Da’ mai taci, făi, că n-aud filmul de tine!”. Roboata îl învață pe prădător că sensibilitatea este bună. Că acesta trebuie să-și reprime masculinitatea toxică pentru a putea birui setul de împrejurări. Mai avea un pic și-i spunea că trebuie să-l primească pe Hristos în sufletul lui ca să biruiască. Noroc că filmul e făcut de habotnici progresiști, nu penticostali.
Predatorul și roboata formează de îndată un parteneriat comic și înduioșător. Știți voi, clișeul ăla cu doi indivizi aparent incompatibili, care la început nu se înțeleg deloc, dar îi obligă speța să colaboreze. Apoi ajung să se placă și devin cei mai buni prieteni forevăr. E ca atunci când te obligă urgia albă să te împrietenești cu un taximetrist semianalfabet, care miroase discret a cur transpirat și usturoi, doar pentru că ați rămas înzăpeziți pe centură. Așteptați amândoi autospeciala și n-aveți încotro. Trebuie să deschideți o conversație, o ceva, să vă înțelegeți. Altfel ar fi tăcerile prea stânjenitoare. Așa că omul mai pune maneaua lui preferată, îți mai povestește cum s-a dus el la curve în 2002 și a luat herpes, cum a bătut-o pe nevastă-sa ca să-i treacă coeficientul de inteligență și chestii de-astea care amplifică frigul resimțit. Normal că situația evoluează, treceți împreună prin tot felul de peripeții, iar prietenia se încheagă până în punctul în care ajungi să te jertfești pentru el. Așa funcționează relațiile în filme. Mai ales cu o specie extraterestră ucigașă și xenofobă, care măcelărește totul pentru agrement.
Evident că filmul nu se putea opri aici. Acțiunea, groaza și măcelul erau ok în 1987, dar în 2025 nu mai merge cu rețeta masculinității toxice. Așadar, prădătorul nostru se împrietenește și cu un maimuțel drăguț, care dă bine în raftul cu jucării Disney din orice mall. Cei mici vor insista să le cumpărați maimuțelul de sărbători. Asta ca să nu uitați niciodată că Predatorul înspăimântător din copilărie a ajuns un soia-di-lache mai emasculat decât soțul iubitei voastre, care își exprimă masculinitatea votând REPER și apăsând obsesiv pe butonul Report. Culmea culmilor, maimuțelul pe care îl adoptă acest cuplu neconvențional se dovedește a fi puiul monstrului pe care prădătorul venise să-l vâneze. Așa că prădătorul se împrietenește și cu mă-sa.
Lecția fundamentală este că diversitatea este foarte bună și că o echipă câștigătoare poate fi alcătuită din prietenii obișnuiți de pe TikTok. Respectiv: 1) jumătatea inutilă dintr-o progresistă fără sentimente, care vociferează în cele mai inoportune momente, 2) un Predator pe estrogen, ranchiunos și psihopat, 3) o monstruozitate uriașă care se regenerează până îi cere scenariul să se oprească și 4) fii-su, care zâmbește a prost și nu dă două parale când moare mă-sa. Toți sunt diferiți în filmul ăsta. Ca să fie tacâm complet pentru copiii din 2025, în film nu există oameni. Asta ca să nu existe sânge. Să poată trece măcelul de birocrația cenzurii din State. Toți inamicii sunt androizi de unică folosință. Practic, ei există acolo doar ca să provoace întârzieri.
Am apucat niște vremuri în care filmele se făceau din pasiune. Creatorii erau dispuși să riște totul. Până și la filmele de serie B se simțea implicarea și dragostea pentru artă. Nu erau făcute de un comitet alcătuit din toți ăia care îți băteau în țeava de la calorifer pentru că ascultai muzica tare și făceai dragoste cu o fată mai guralivă la paroxism. În ziua de azi, toate filmele par a fi scrise de o contabilă virgină, în vârstă de 58 de ani. Una care nu primește musafiri în casă pentru că urăște scamele. În weekend face spume în rubrica de comentarii la câte un bărbat, scrie scenarii, apoi aranjează obsesiv franjurii de la covor. Are un cățel de buzunar pe care îl ceartă și-l timorează mereu pentru că îi mototolește pernele decorative.
Scenarista asta ipotetică nu suportă ideea de distracție, de dezordine creativă sau haos, nici măcar la nivel conceptual. Detestă trăirile intense ale altora pentru că aceste manifestări îi amintesc că ea nu beneficiază de așa ceva. Ca atare, toți eroii pe care îi concepe ea trebuie castrați din fașă, indiferent că-s pozitivi sau negativi. Toate personajele trebuie nivelate farmacologic și străpunse chirurgical cu trepanul corporatist, pentru a fi golite de orice controversă posibilă. Asta ca să nu deranjeze câtuși de puțin vreun segment de public. Creațiile ei sunt strivite cu parafa acceptabilității până când devin niște păpuși anoste, interșanjabile, lipsite de personalitate și miez. Abia atunci personajele ei fără semnalmente pot alcătui lumea perfectă, ordonată și sigură. O construcție sterilă, în care fiecare ciucure este perfect paralel cu următorul, pe un covor imaculat pe care nici câinele timorat n-are voie să lase păr.
Predator: Badlands este aversiunea la risc dusă la rang de artă. Pentru departamentul de ordine creativă este foarte important ca niciun personaj să nu ofenseze, să nu sperie, să nu intimideze, să nu facă niciun gest neconform. Trebuie să reprezinte pe toată lumea și pe nimeni în același timp. Golit de patimi, de păcate sau defecte. Chiar și când defectele sunt necesare pentru firul narativ, acestea trebuie simulate atent pentru a fi inofensive. Astfel, toate trăsăturile devin puerile sau artificiale. Personajele nu au voie să aibă ceva remarcabil. Până și cele negative trebuie să aibă calități acceptabile în mediul ei profesional de la birou. Să fie diverse și incluzive. Să fie simpatice și amuzante, chiar dacă menirea lor era cu totul alta. Predatorul din 2025 nu poate fi doar un vânător monstruos și inuman. Trebuie să poată fi invitat la team-building-ul companiei și la ședința despre hărțuirea sexuală în cadrul profesional. Să poată fi domesticit și integrat în departamentul de contabilitate, fără o întrerupere a productivității. Chiar dacă inițial pare ciudat sau diferit, trebuie să te poți simți în siguranță lângă el, în pauza de masă. Pentru că diversitatea perfectă este atinsă abia atunci când toată lumea devine exact la fel: conformă, sigură, sedată și inofensivă.
Produsul creativ din 2025 trebuie să fie o pastă călâie care să nu lezeze sensibilitățile grupului de marketing pe care se testează înainte de lansare. Trebuie să împace orice varză cu gusturile a sute de capre ușor de ofensat. Până în punctul în care nicio varză nu mai are culoare și gust. Fără gust e mai sigur. Gustul ar putea afecta o capră din zece și ar scădea vânzările. Așa se ajunge la o adunătură de pixeli care se zbate lângă o altă adunătură de pixeli. Ambele adunături făcute pe computer și gândite special ca să nu-ți provoace nicio trăire ce te-ar putea trezi din torpoarea la care te obligă consumerismul. Inițial am crezut că specialiștii depun eforturi pentru ca inteligența artificială să ajungă la capacitățile creative ale omenirii. Mai nou văd că omenirea se străduiește din răsputeri să ajungă la capacitățile inteligenței artificiale. Din acest nămol creativ, doar o apocalipsă nucleară ne mai poate salva. Mă rog… am putea să nu ne uităm, dar asta mi se pare o soluție mult prea extremă.
Autor: Dan Pavel