M-am apucat să citesc cartea lui Ciucă pe site. Citez, la virgulă: ”Viața unui om, povestită de el însuși, are, în plus, darul de a relata nu doar ce-a fost, ci și ce-ar fi fost să fie, nu doar simțirea pentru ceea ce este, ci și presimțirea pentru ce va fi să fie. O poveste spusă la persoana întâi adaugă relatării faptelor, motivațiile lor, adaugă împlinirilor și neîmplinirilor de până acum ceea ce a mai rămas de împlinit în partea vieții încă nepovestită.” – Care n-a plâns la pasajul ăsta, mă-sa-i Putin! – ”Am multe amintiri din copilăria petrecută la Plenița. Fie că ele sunt povestitoare, cum a fost cea în care am plecat haihui. în căutarea bunicii. Fie că ele sunt frânturi în care apar peisaje, chipuri, îndeletniciri, obiceiuri. Chipurile sunt cel mai adesea luminoase, ca în icoana tuturor sfinților, iar atmosfera din jurul diferitelor împrejurări, primitoare. Întâi de toate, sărbătorile.”
Pe urmă începe cu cozonacii și cu haleala. Mâncarea, frate! Asta e baza amintirilor lui în jumătate din cartea asta. După cozonaci vin ceaiurile, după ceaiuri vine dulceața și după dulceață o dă cu pâinea la țest. Apoi ne explică ce e ăla țest: ”închipuiți-vă ceva ca un lighean pus invers, cu gura în jos, sau mai degrabă ca un clopot fără limbă” – Cred că un clopot fără limbă a scris cartea asta, să mor dacă nu! Fără limbă era sigur pentru că mi-e greu să cred că autorul a putut vorbi vreodată limba română ca să simtă cum i se împotmolesc frazele. După produsele de panificație începe cu cireșele și caisele, cu gutuiul, cu smochinul, cu strugurii și cu nucul din grădină. Am copilărit la țară și tot ce povestește el este 90% din experiența tuturor oamenilor crescuți la sat. Dacă știam că-i atât de plictisitoare viața la țară, nu mai copilăream acolo. Problema principală a acestor pasaje este că nu te poartă pe valul literar și nu te transportă cu imaginația în acel univers. Doar descriu mâncarea și boscheții cu sterilitatea unui inventar de la unitate: Aveam pâine și cozonac, doi caiși, trei cireși, un pogon de vie, o bostănărie și-un nuc.
După inventarul pomilor fructiferi, scriitorul nepereche se întoarce la mâncare. Am ajuns la pagina 25 și el tot primea cozonaci, în pula mea! De parcă ăsta era începutul și sfârșitul universului: ” Și tot ca răsplată primeam nu doar cozonac în cele două mari sărbători ale anului, ci și mucenici. Cozonacii erau râvniți mai ales când erau calzi, abia scoși din cuptor. Și nu doar miezul, împânzit cu spirale de nuci și stafide, ci și coaja rumenită uniform, care era unsă cu gălbenuș de ou crud înainte de a fi băgați în cuptor.” – Futu-ți fața aia de buflei, cum ți-a scăpat ție pluralul ca scroafa printre uluci! – ”În schimb, mucenicii, care se pregăteau din aluat rotunjit între palme și se așezau sub forma cifrei opt, erau mai buni a doua zi, căci aveau timp să se îmbibe de sosul dulce al zahărului topit în apă și aromat cu coajă rasă de lămâie și scorțișoară. Noi făceam în casă mucenici mari, din cei care se numesc moldovenești. Ei se lăsau peste noapte, presărați cu nucă mărunțită și se mâncau a doua zi, pe 9 martie, când se prăznuiau cei patruzeci de mucenici de la Sevastia dar, se zicea, se deschid și porțile raiului pentru spiritele celor morți. Cam prea puține sărbătorile astea, judecând după cât de buni erau cozonacii și mucenicii.” – Ăsta e spiritul adevărat al bugetarului suprem! Prea puține sărbători și prea multe zile de serviciu care nu te lasă să-ți mănânci cozonacii liniștit.
Când zic că am scăpat de cozonaci, începe cu bostănăria: ”Mie cel mai mult îmi plăceau pepenii verzi cu miezul galben. Nu știu dacă ați avut prilejul să mâncați vreodată un asemenea pepene, dar vă asigur că e chiar mai bun decât cel cu miezul roșu. Bunicul spera să-mi lase într-o bună zi bostănăria ca moștenire. De aceea mă învățase cum să deosebesc pepenii după culoare, care cu miezul roșu și care cu miezul galben, și după gust care copt, care necopt, adică neatins cât trebuie de lumină, care răscopt, adică deja cu miezul acrit, și care răsucit în vrej, adică întors când pe o parte când pe alta la lumină, ca să-i grăbească coacerea, dar lăsându-l fără gust.” – Păi și nu ți-a lăsat bostănăria moștenire? Suntem 19 milioane de dovleci pe care i-ai condus tu ca prim ministru până i-ai acrit definitiv. Câte ”care” ai în fraza asta? Șase? Mai încăpeau vreo două, pe lângă alea trei ”și”-uri. Când termină cu pepenii, începe cu peștele. Bă, opriți-l pe-ăsta că mănâncă tot! Râul, ramul… bursucii… Mănâncă toată flora și fauna. Cred că de-aia coboară urșii la vale, că a mâncat ăsta tot ce era la deal. Am ajuns la pagina 30 și m-am oprit pentru că mi se făcuse foame. Mai citesc și mâine că nu mai am nervi. Cred că așa e toată cartea: Ce-am mâncat eu când eram mic. Ce am mâncat când am ajuns în armată. Ce am mâncat eu la NATO și ce am mâncat în Irak.
Până acum cartea îmi sugerează un amestec de autori cu diverse grade de analfabetism. Este o biografie năclăită de limbaj forțat, de propoziții simpliste înfipte aiurea printre fraze încâlcite, fire narative care nu duc nicăieri, virgule între subiect și predicat, dezacorduri și multă sterilitate. Se simte a fi un colaj cu pasaje inserate claie peste grămadă din diverse instanțe, unele scrise după dictare, altele revizuite a zecea oară până se pierde esența. Devine clar că nu este scrisă de un singur om, de o singură ”voce” literară. Cred că Ciucă trebuia lăsat să și-o scrie de capul lui. Ar fi avut un ton mai natural decât carcaletele literar care ne întâmpină acum. Ar fi sunat mai bine dacă o scria singur, dar probabil că n-a avut timp pentru că se deschisese cantina sau venea un miros de mâncare de undeva și trebuia investigat. Titlul mi se pare cel mai nepotrivit. Având în vedere că vrea să fie președinte, aș fi intitulat cartea: MAI POT ȘI COZONAC!!!
Autor: Dan Pavel