Dan Pavel: “Într-un fel, e reconfortant să trăiești în durere tot timpul”

Dinamica asta te face să înțelegi imediat ce este important și ce nu. Înveți să prioritizezi, pentru că nu mai ai timp și nervi pentru toate prostiile: pentru oameni toxici, pentru proști, situații penibile, exerciții de imagine sau tumult monden. Boala te face econom. Te obligă să optimizezi. Acolo unde nu poți optimiza, vei lăsa lucrurile să se prăbușească de la sine. E inevitabil. Viața e mult mai puternică decât tine și nu o poți combate tot timpul. Te va copleși mai devreme sau mai târziu. Vei lăsa lucrurile să escaladeze sau să pice în mod natural, doar pentru că n-ai încotro. Pur și simplu pentru că nu le poți rezolva pe toate cu numărul limitat de ioni pe care îl mai deții. E prea multă sarcină pentru un acumulator emoțional atât de mic.

Vei începe să înțelegi că majoritatea lucrurilor cu care te confrunți zilnic sunt irelevante. Nu schimbă nimic, nu-ți îmbunătățesc viața. S-au întâmplat pur și simplu. Nu poartă însemnătate sau vreo pildă extraordinară fără de care nu ai fi putut evolua. În ciuda a ceea ce credeai sau simțeai inițial, nu s-a întâmplat nimic catastrofal atunci când nu le-ai rezolvat. Ai panicat degeaba. Ce simțeai nu era ancorat într-o realitate obiectivă, ci doar în presiune socială și realitatea celor din jur. Constați că majoritatea evenimentelor dintr-o viață obișnuită sunt doar chestiuni de percepție. Trăiai cu senzația că erau importante, dar nu erau, iar atunci când ai renunțat la panică și le-ai lăsat în pace, nu s-a întâmplat mare lucru. N-ai pierdut nimic important.

Oamenii au darul acesta de a renunța la esențial pentru trivial. De a juca o piesă pentru spectatori, înconjurați de figurație. De a face sacrificii pentru mărunțișuri, pentru ce simt alții sau ce crede lumea. Pentru un statut care nu există decât la nivel abstract, și acela doar în anumite situații extrem de restrânse. Pe uvrierii din berăria în care ai ajuns să-ți îneci amarul îi doare în cur că ești director, iar pe cei din consiliul director îi doar în cur că ești nefericit. Statutul unui om depinde strict de locație și de cum sunt vopsiți pereții acolo. Ține de prosteala sau jinduiala celor din apropiere. La zece metri de locația respectivă, nu mai dă nimeni două parale pe cine ești. Te scuipă un măturător oricât ai fi de director. La cinci minute de perimetrul statutului tău nu mai reprezinți nimic pentru nimeni. În ultimă instanță, înveți că toți suferim în solitudine și izolare completă. Suntem singuri în noi, indiferent câți oameni am avea împrejur. Fie și pentru simplul fapt că cei din jur nu simt durerea și chinul la intensitatea potrivită. Empatizează la nivel abstract, pentru că atât se poate. Nu sunt conectați printr-un cablu la suferința noastră și nu le poți cere mai mult.

Durerea oferă o claritate nemaiîntâlnită în lumea celor sănătoși. Ar trebui să fii preot budist sau călugăr sihastru, probabil. Ar trebui să fii beneficiarul unui catharsis spiritual-religios sau al unei crize narcotice de bună calitate, ca să poți atinge un asemenea nivel de claritate mentală. Din nefericire, durerea are și dezavantaje majore. Te poate face extrem de otrăvitor pentru cei din jur. Cei blocați în cotidian nu vor înțelege. Vor prețui în continuare lucruri care pentru tine nu mai au niciun fel de valoare. Vor jindui după aprobarea unor semeni ce nu merită atenție. Își vor dori din suflet toate lucrurile care ți se par hilare sau triviale: statut, imagine, percepția, aprobarea celor din jur. Vor pune preț pe opinii nesolicitate și pe judecățile celor care judecă de plictiseală, nu pentru că ar avea vreun drept sau vreo calitate să judece. Vor râvni la un perimetru în care au acel statut și te vor detesta când încerci să-i tragi de-acolo.

Vei fi tentat să disprețuiești. Să judeci la rândul tău. Să batjocorești ceea ce alții consideră important. Ai putea transfera din durerea ta, dintr-o dorință subconștientă de răzbunare. Până la urmă, viața este extrem de nedreaptă cu tine. De ce nu ai distribui din nedreptatea asta către cei din jur? E foarte tentant. Poate deveni un impuls toxic pe care trebuie să ți-l stăpânești, iar pentru asta trebuie neapărat să consumi din acumulatori. Chiar dacă înseamnă că vei suferi mai mult. E important să nu răspândești suferință către cei din jur, mai ales către cei ce te prețuiesc în ciuda suferinței sau diformității tale. Trebuie să înțelegi că peisajul tău este unic, iar ceilalți nu-l pot înțelege, indiferent cât s-ar strădui. Nu e vina lor că suferi. Nici că nu înțeleg ce simți. E ca și cum aș susține eu că înțeleg durerile facerii. Poate că înțeleg la modul abstract, mecanic și procesual ce se întâmplă, dar atâta vreme cât nu pot da naștere, n-am cum înțelege ce simte o mamă străpunsă de durerile facerii. A susține că înțeleg este doar un exercițiu de aroganță, de ignoranță, de maimuțăreală intelectuală până la urmă. Trebuie să înțelegi că, uneori, oamenii te evită doar din instinct, doar pentru că urăsc suferința ca concept, iar tu le amintești că există.

Suferința are avantaje notabile. Până în punctul în care nu înțeleg de ce oamenii insistă să o evite mereu. Este, de departe, cel mai bun învățător. Ar trebui să ne oferim voluntar suferinței, măcar câteodată. E cea mai eficientă metodă de triaj al relevanței din viața unui om. Pe lângă asta, te leapădă de paraziți. De oameni care nu merită să-ți împartă aerul. Te scapă de cei ce nu te prețuiau decât pentru ce puteai face pentru ei. Îți arată imediat diferența între cine te iubește pentru ceea ce ești și cine te iubește pentru ceea ce reprezinți. Suferința te scutește deseori de drumuri și nopți nedormite. Te șterge de lacrimi curse inutil.

Poți iubi pe cineva din toată inima, cu tot sufletul pe care îl mai ai în tine. Stai și țeși ani la rând niște macaturi complicate, pe care așterni, fir cu fir, toate simbolurile unei vieți impecabile: ce căsnicie superbă, ce carieră minunată, ce viață ideală, ce trăire perfectă. Până în ziua în care dă durerea peste tine. Te mutilează. Te schimonosește. Te smerește. Apoi constați că tot ce credeai despre viața ta depindea de macatul ăla nenorocit, de un veșmânt social, nu de vreo realitate scorojită din spatele lui. Țesătura aceea doar ascundea mucegaiul și vopseaua putrezită. Acoperea ciuperca cu ceva tolerabil vizual, dar nu era realitate. Erai iubit pentru că făceai. Pentru că reprezentai. Pentru că puteai. Iar, odată ce nu mai poți, nu mai ești iubit. Nu mai ești atractiv. Rămâi o sursă de stres. O corvoadă. O misiune asumată din lipsă de inspirație sau din obligație socială.

Oamenii din jur obosesc repede și nu se pot ascunde la nesfârșit. Simularea presupune un efort ce nu vine în mod natural. Nu mai pot mima implicarea sau dragostea, pentru că a scăzut semnificativ recompensa pentru efortul depus. Și uite așa cade macatul de pe perete și, în sfârșit, înțelegi că nu construcția era cea importantă pentru ei, ci decorul corespunzător. Apoi te cuprinde nedumerirea. Pentru tine, această pantomimă ar fi imposibilă. Tu n-ai fi depus niciun efort dacă n-ai fi iubit. Pentru acumulatorul tău limitat ar fi fost imposibil. Inițial nu poți înțelege de ce alții ar depune efortul atâta vreme cât nu te prețuiesc, dar îți amintești că perspectiva ta e deformată de durere. Tu nu ai suficient timp și nervi pentru pantomimă, pentru că suferi, dar asta nu înseamnă că ceilalți nu au energie de irosit. O pot irosi lejer, atâta vreme cât le oferă măcar confort, dacă nu ceva autentic.

Se spune că durerea înnobilează. Că te face mai pur, cumva superior celor din jur. E un clișeu semi-religios care se tot răspândește de milenii. Nu cred în chestia asta. Durerea doar amplifică ceea ce erai de fapt. E ca alcoolul – dezinhibă. Dacă erai un sfânt, rămâi la fel de sfânt. Dacă erai un căcat ingrat, rămâi un căcat ingrat. Durerea nu te schimbă la modul fundamental. Nu te face mai inteligent sau mai nobil. Doar te dezbracă de zdreanța socială pe care o tot împodobeai de-a lungul vieții. Te lasă în pula goală. Te arată cum erai în adâncuri: ranchiunos sau cumpătat, milos sau răzbunător, nemernic sau om de omenie. Odată dezbrăcat, nu te mai poți ascunde nicăieri. Rămâi fără pavăză. Oricine te poate vedea în toată nemernicia sau splendoarea.

Poți alege să te răzbuni, să te ascunzi sau să întorci obrazul. Poți să te crezi superior sau ”ales”. Depinde doar de tine. Poți învăța să treci demn mai departe, chiar dacă celor din jur li se va părea că ai fost umilit. E cum spuneam mai devreme. Dacă ești deștept cinci minute, înveți să-ți alegi bătăliile și să economisești acumulatorul. Să triezi imediat ce merită efort și ce nu. Nu ai nimic de demonstrat, mai ales unor oameni care n-ar putea aprecia sau înțelege nici dacă ai reuși. Ba, mai mult, te-ar dușmăni pentru că le-ai demonstrat. Comparativ cu ceea ce suferi la interior, suferința exterioară e pistol de jucărie. Într-o zi obișnuită, e nimic. Praf de ceață. Fum. Nu merită deranjul, frica, efortul sau investiția emoțională.

Nu poți răzgândi pe cineva din neiubire. Nu poți deștepta proștii, nu-i poți prosti pe deștepți. Nu poți schimba realitatea, iar efortul nu te înnobilează. Nu ești Don Quijote la poala morilor de vânt, iar dacă ți-ai ales acest destin, încearcă măcar să-l concediezi pe Sancho Panza. Lasă-l să-și trăiască viața liniștit, fără să-și sacrifice demnitatea pentru tine. Nu poți schimba paleta de culori din capul celorlalți. Cine te vede scârbos când ești dezbrăcat nu te va vedea frumos dacă te îmbraci la loc. Dacă pui la loc iluzia pe tine, te prefaci că ești bine, că nu suferi, că poți… Dacă îmbraci din nou haina socială și mimezi normalitatea, nu vei oferi decât un confort temporar. Îi vei face să se simtă mai bine despre ei, nu despre tine. Pui macatul la loc pe perete, dar zidul putrezit rămâne acolo. Poți redeveni tolerabil, dar asta nu înseamnă că ești iubit.