Dragă jurnalule,
Imaginează-ți ridicolul, penibilul situației, dacă vrei… A fost suficient să scriu o dată că rușii nu vor accepta niciodată Ucraina în NATO și că mai degrabă ar transforma Crimeea într-un crater radioactiv decât să piardă accesul militar la Marea Neagră. Am zis că pacea în Ucraina e mai importantă decât extinderea NATO care nu va fi posibilă niciodată. Nu zisesem că-s de acord cu Putin sau că am vreun poster cu Lavrov dezbrăcat deasupra veceului. Doar că lui Putin nu-i pasă de sensibilitățile noastre europene. Că va face ce-a făcut în Georgia pentru că Rusia e obligată să fie proastă mereu. E tot ce știe. Ăsta-i bagajul geostrategic, dacă vrei. Am zis că Putin va tăia în carne vie și pe ucraineni și pe-ai lui deopotrivă, fără să-i pese de imaginea publică din Vest sau de victime. Nu că americanilor le-ar păsa neapărat. Rostul conflictului era divorțul Europei de resursele rusești, nu independența vreunui stat. Mă rog, discuția era mai complicată, dar nu contează. Când a stat asta în calea unei etichete puse după prima frază? Am devenit instantaneu putinist. Am pierdut prieteni pe chestia asta. Pe bune. Putinist mi-a rămas eticheta și-n ziua de azi.
A fost suficient să scriu o dată că măsurile de pandemie facilitează un dezastru economic care va sărăci clasa de mijloc și va nimici categoriile sociale vulnerabile. Că vom plăti decenii întregi pentru dezastrul ăsta economic, iar sărăcia e cea mai ucigătoare pandemie. Omoară mai multe milioane decât toate bolile la un loc. Bine ați venit în ziua de azi, în plină criză în care până și vesticii își numără firfireii din buzunare la magazin. Am zis că nu-s de acord să vaccinăm oamenii cu forța, că nu sunt de acord cu șantajul vaccinal ”te înțepi sau te dau afară” și că statul nu are ce căuta în relația medic-pacient. Apoi am făcut mișto de nonsensurile măsurilor de pandemie cu babele ținute în frig, cu piețele închise și supermarketurile deschise, cu bolnavii cronici batjocoriți, dar mai ales am făcut mișto de toți micii torționari psihopați care voiau să aresteze, să bată, să anuleze asigurările medicale ale ”rebelilor”. M-am gândit că trebuia să combată cineva toți turnătorii care făceau campanii de hărțuire online la câte-un pensionar care își uitase masca acasă. Am boală pe comisari politici și pe secretari de partid, indiferent de culoarea ideologică. Am să fiu antisistem până mor, chiar și dacă maică-mea ajunge sistemul. Și uite așa am devenit instantaneu antivaxxer. Am pierdut prieteni și pe chestia asta, deși mă vaccinasem corespunzător și scrisesem că m-am vaccinat. Acum nu mai contează dacă am avut dreptate sau nu cu studiile, cu marile organizații care au anunțat cam aceleași concluzii, ani mai târziu. Aparent, credința în știință e tare selectivă. E pe denominații și secte, la fel ca la religii.
În ultimă instanță, contul cel mare mi-a fost sabotat și blocat permanent până a trebuit să-l închid. N-am plâns prea mult după el pentru că nu trăiam din scriitură sau influencing. Nu vindeam nici crypto, nici creme de cur ușor folosite. Cu sau fără cont eram la fel de sărac. După cititorii pe care i-am pierdut nu-mi pare rău. Acuma… după prietenii pe care i-am pierdut am suferit un pic, trebuie să recunosc. Meritau să fie pierduți cu siguranță, dar tot m-a durut. E urâțel să te duci în aceeași bodegă în care adunai praf ani la rând și toată lumea să se uite de-odată urât la tine. Să devii brusc înconjurat de universul satisfacțiilor meschine. Cam tristuț că oamenii care te cunosc de amar de ani sunt în stare să te scoată de la inimă dintr-o dată. Să se prefacă că nici nu te-au văzut. N-am zis nimic. Am înțeles și-am lăsat-o cum a căzut. Ideea e că astfel de prieteni merită cu siguranță pierduți, lepădați fără discuții ca pe un bandaj murdar de peste rană. Dacă prietenia lor… și chiar și politețea lor s-au putut pierde din atâta lucru, nu erau oamenii tăi. Pentru mine e ca și cum ai pierde un soț care e în stare să divorțeze pentru că nu porți rochia lui preferată sau o soție care nu poate trece peste faptul că nu-ți place ciorba.
La mine chestiile astea politice nu contau. Aveam prieteni gay, prieteni bisericoși… toată lumea era oricând binevenită la masa mea. Ba chiar încercam să-i adun la aceeași masă ca să mai relaxez spinările astea îmbățoșate de atâtea prejudecăți. Am considerat că, pentru a stinge frica de ceva, trebuie să confrunți acel ceva cu mintea deschisă. Nu-mi făceam păreri despre om în funcție de cum votează sau cum vede el un peisaj geopolitic complicat de două milenii de istorie. Nu mă interesa cu cine se culcă. Nu cred că mi-am întrebat prietenii în viața mea care este activitatea lor sexuală și cum se penetrează orificiile corespunzător. Am tratat pe toată lumea la fel, indiferent că erau posesori de vagin sau penis. Mi-am apărat toți dragii la fel, indiferent de natura lor. În timp mi-am dat seama că apucătura asta este enervantă pentru mulți, pentru că oamenii vor să fie speciali, nu egali. Vor să fie privilegiați în mintea și sufletul tău. Să ocupe un loc special, dar și unic. Să nu poată fi ocupat și de altcineva. Nu caută respectul reciproc, ci validarea. Vor să le dai dreptate, nu argumente. Dacă te porți egal cu femeile, majoritatea te vor considera misogin. Pentru că nu căutau egalitatea, ci privilegiul… periajul. Aparent, nu ai respect pentru ele dacă nu le cocoloșești și le vorbești verde în față. Curios. Pe mine mă insultă mai tare să mă minți frumos decât să-mi spui adevărul pe față. O polemică nu poate fi câștigată pentru că ai anumite organe genitale pur și simplu. La bărbați e cam la fel. Dacă te porți egal cu toată lumea, majoritatea vor crede că respecți pe cine nu merită. Vor să te porți mai frumos cu ei decât cu ceilalți. Ba mai mult. Vor să participi la batjocura celui considerat mai nedemn de respect. Se supără dacă interacționezi la fel și cu ”celălalt”, mai ales dacă celălalt este considerat un paria.
Am trăit prost toată viața, pe ideea că principiile și valorile sunt mereu aceleași. Nu se pot schimba în funcție de ideologii, steaguri sau prejudecăți. Doar ideile se pot schimba în funcție de principii. Așa că nu mă puteam purta diferit și nu puteam avea respect sau empatie selectivă în funcție de bărbat, femeie, creștin, ateu, gay, rus, ucrainean, american, arab sau evreu. O nedreptate e o nedreptate, indiferent de producător. Spun că am trăit prost pentru că principiile astea te fac să pari mereu un Gică Contra de profesie. Mai ales într-o lume nouă în care trebuie să schimbăm absolut orice, doar ca să păstrăm anumite ideologii. Păstrând principii devii obositor în ochii altora. Oricine are o limită și se satură la un moment dat. Obosește să fie om. Limita e la umanitate și inteligență întotdeauna. Limita altora nu-i vina ta, dar pică mereu pe tine. Individul nu se poate opune grupului la nesfârșit. Raportul de forțe e prea dezechilibrat. Tocmai de-astea scopul crizelor permanente și al activității de ”doom scrolling” este să te agațe finalmente cu ceva. Nu percutezi la frica de Irak, dar te agață cu Afganistanul. Nu percutezi la palestinieni, dar te agață cu ucrainenii sau cu rușii. Nu percutezi la frica de ruși, iaca Iranul. Nu te sperie SARS? Ia de-aici pandemie! Nu ți-e frică de creștini? I-a de-aici frica de LGBT, trans-toate-alea, vin să ne mănânce, săriți lume! Nu există să nu te temi de ceva, să nu obosești și să nu te arunci în brațele doicilor guvernamentale după toate fricile pe care le vând ăștia zilnic.
Așa te cooptează sistemul în narativul lui. Te arunci în brațele lui de frică și-apoi te educă ca pe copii: ”Ia-ți pastiluțele și du-te devreme la culcărică pentru că afară sunt extremiști răi care nu gândesc la fel ca noi. Ei nu au valori și nu sunt oameni. Nu respectă democrația, ordinea publică sau uniformitatea ideologică a noastră care suntem de bună credință. Ei sunt mai prejos decât noi. Nu te uita în direcția lor, că te infectează. Fă-te că nu i-ai văzut. Dacă ești forțat să interacționezi cu ei, pune-le etichete ca să știm de unde să-i luăm! Stai cumințel aici și detestă mocnit pe toată lumea. Teme-te! Aplaudă moartea și hlizește-te la dezastre umanitare transformate în meme! Tu ești cel mai bun și cel mai frumos cetățean din lume. Nu ai nevoie de alte păreri. Pupi-pupi, tzine e tzel mai frumos contribuabil? Tzine??? Ia zi, tati, cin-te-a supărat? Oamenii răi? Conspiraționiștii? Spune-mi mie și-i rezolv eu!”.
În ultimă instanță victoria este a celor care dezbină pentru că eu simt totuși o slăbire atunci când pierd prieteni sau amici, din orice tabără ar fi ei. Simt o împuținare, cum ar veni. Deși știu că oamenii ăia nu-mi erau prieteni foarte buni, păreau a avea potențial. Puteau fi o influență pozitivă în viața mea. Mă simțeam mai puternic alături de ei. Da, era o iluzie. Ei sunt la fel de singuri și slabi ca și mine, doar că au confortul artificial oferit de gândirea de grup, oricare ar fi aia. Sunt camuflați în grupul de zebre, toate dungile sunt la fel și se simt mai protejați împotriva prădătorilor. Partea proastă e că nu-și văd țarcul și trăiesc cu senzația că sunt zebre libere în savană, nu la Zoo. Într-un final n-o să vină turma să le aducă chiftele la spital când fac cancer, dar oamenii trăiesc cu împăcarea placidă că, atâta vreme cât nu spun ceva controversat și sunt relativ sănătoși, vor fi tolerați de turmă fără probleme. Nu acceptați. Tolerați. A accepta presupune a înțelege și a îmbrățișa sincer defectele altuia, înțelegând că sunt defecte. Dar în societatea asta toți sunt perfecți. Nimeni nu mai are defecte care să necesite un compromis afectiv. Nimeni nu mai iubește în ciuda defectelor. Defectele altora merită pedepsite cu excluderea completă din societate și din viața noastră. De-asta nu se vorbește de acceptare, ci de toleranță. Pentru că limita tolerabilului poate fi împinsă mai mult decât limita acceptări. Pentru acceptare trebuie să adresăm totuși niște defecte și neajunsuri, să lucrăm la ele, dar pentru toleranță nu-i nevoie. Toleranța este suportabilitate, nimic mai mult. Prizonierii pot tolera multe pe lumea asta până își pierd mințile. Totul e să-i iei ușor, din aproape în aproape.
Durează ani de zile să te ridici în ochii cuiva, dar poți cădea într-o clipă. În ultimă instanță, efortul nu merită dacă rezultatul poate fi năruit atât de ușor. De ce ai mai investi în prieteni dacă situația ta este mereu suficient de fluidă încât poți fi concediat din funcția de om, la prima abatere. Acum nu mai sunt cum eram. Prefer să beau doar cu nevastă-mea. Stau acasă. Dacă ies, masa mea e închisă. Nu mai sunt locuri. Nu e nimeni binevenit din oficiu. Nu critic și nu batjocoresc pe nimeni, dar nici nu mă mai bag în seamă cu lumea. Nu vreau să fiu deranjat, nici să deranjez. Dacă nu mă saluți, îți mulțumesc sincer. M-ai privat de un prost. Să fii sănătos! Dacă ai păreri, ține-le pentru Facebook. Fiecare cu pagina lui. N-am chef de vorbă. Nu vreau să știu ce crezi tu că ar fi normal. Caută normalitatea la altă masă. Chiar și dacă văd pe careva că n-are cu cine bea, mă fac că n-am văzut. Dacă-și ia pe cârcă sau e batjocorit, nici nu mai clintesc. Nu-mi obosesc sprânceana. Vremurile în care eu mă băgam pentru alții, iar alții mă lăsau să-mi iau flegme au apus demult. Nu le-am apus eu. Mi-au fost apuse cu forța, dar am acceptat într-un final. Am înțeles care sunt limitele relației mele cu mulți. Aș putea descrie într-un singur cuvânt – Karma. Când va veni vremea să vă luați pe cârcă, nu contați pe mine. Pentru că, dacă istoria ne învață un lucru, este că întotdeauna vine vremea la toată lumea. Negreșit. Cu toții avem nevoie la un moment dat de cineva, de apărare, de prieteni pe bune. Măna mea nu mai poate fi întinsă pentru că încă n-am curățat-o de scuipatul celor pentru care o întinsesem. Nici n-o curăț. O las așa, cu scuipat în ea, ca să-mi amintesc de cât de mult mă poate costa naivitatea.
Autor: Dan Pavel