Citeam adineauri că Danemarca, Suedia și Norvegia ridică toate restricțiile de pandemie și revin la o viață normală. Raționamentul politico-administrativ pare a fi că este vorba despre o boală virală, cu aspect sezonier, cu care vor trebui să trăiască de-acum încolo. După câte am înțeles, factorii determinanți în succesul țărilor nordice au fost: 1) Rata foarte mare de vaccinare și bazinul mare de imunitate naturală acumulat pe parcursul ultimelor 18 luni. 2) Flexibilitatea sistemului sanitar și gradul ridicat de performanță al acestuia. Gradul ridicat de cooperare interdepartamentală, de suplimentare și coordonare a resurselor sanitare. 3) Campaniile de informare făcute cu duhul blândeții și bunul simț caracteristic nordicilor. 4) Nivelul ridicat de încredere în autorități și în comunicarea coerentă pe care au făcut-o acestea. Concentrarea pe cooperare și persuasiune voluntară, pe mesaje pozitive și optimism. Plierea rapidă pe informațiile momentului, pe tratamente, studii și realități medicale noi, pe comunicarea lor fără ascunzișuri chiar și acolo unde ar fi putut sabota campania de vaccinare. Politicienii lor au înțeles unul din principiile fundamentale ale comunicării – onestitatea – și anume că ceea ce pierzi în mobilizare pe termen scurt, câștigi în încredere, lucru care compensează mobilizarea pe termen lung.
Dacă vă amintiți, țările nordice au fost atacate frecvent în presa mondială pentru că au fost cele mai reticente în a aplica măsuri de lockdown, restricții severe și măsuri de forță. Au reevaluat permanent vaccinurile și tratamentele spitalicești, pe categorii de vârstă și pe comorbidități. Au fost reticente la metodele de comunicare panicardă și prăpăstioasă. S-au concentrat masiv pe sănătate, optimism și solidaritate socială. S-a evitat tabloidizarea. Cine locuiește în Nord știe bine că presa scrisă și televiziunile lor sunt din cele mai ”plicticoase” din Europa. Se pare că nordicii au înțeles că o curbă de infectare nu poate fi modificată semnificativ, ci doar amânată pentru sezonul următor de relaxare, când va exploda din nou. Au înțeles că un virus endemic rămâne un virus endemic care înoată liber într-un bazin biologic mult prea mare pentru a fi controlat de o prefectură și trei conțopiști. Planificarea s-a concentrat pe confruntarea problemei de fond, nu pe speranța că, dacă limitează activitatea civilă la nesfârșit, se va produce vreun miracol și virusul va pleca supărat acasă. De asemenea, cred că a contat enorm meritocrația, profesionalismul tuturor celor responsabili politic și administrativ, cât și stabilitatea aparatului guvernamental. Bătălia lor nu a fost niciodată una politică, între liberalism și socialism, între stânga și dreapta.
N-aș vrea să bat obrazul nimănui, vorba aia… virulența și zelotismul au făcut mai mult rău decât bine. Modul agresiv, pueril și dezlânat în care s-au făcut campaniile la noi, de la guvern și până la firul ierbii, mai mult au descurajat decât să încurajeze. La noi a mers orice, oricând, pentru oricine. Abordarea științifică la pușcă cu alice. Tu trage ca la nuntă și, dacă nu-i nimerești, e din vina lor. Achizițiile dubioase, proiectele abandonate, peticite, făcute pe jumătate și măsurile din pix nu au făcut altceva decât să creeze mai multă debandadă acolo unde era deja. Au semănat și mai multă neîncredere. Aparatul politic a pus o presiune nejustificată pe pacienți, pe medici și pe personalul din linia întâi, uneori birocratizând suplimentar, complicând actul medical, agresând nejustificat sau deturnând atenția publică de la propria lui incompetență. Am putea spune că succesul nordicilor se datorează nivelului ridicat de educație și pregătire profesională al tuturor celor implicați, de la pacient, manager de spital și până la prim ministru. De la jurnalist, lider de opinie și până la șofer de ambulanță. Din nefericire, realitatea românească este alta și cred că ar fi fost un exercițiu mai bun dacă am fi adaptat metodele la realitate, decât să încercăm să adaptăm realitatea la metode. Am senzația că un certificat verde și o porție de mici nu au fost suficiente ca să încurajeze o populație pedepsită aiurea să se vaccineze. Probabil că nici babele ținute în frig cu zarzavaturi și nici scuipații de pe rețele n-au ajutat pe nimeni să ia decizia vaccinării. Au creat doar resentimente inutile.
Mă gândesc că era complet inutil să insultăm niște oameni vulnerabili social și economic, cu posibilități limitate, să agresăm categorii sociale și să folosim presa ca pe un toroipan cu care pedepsim o populație etichetată oficial ca troglodită și indezirabilă. Din păcate, la noi atât s-a putut. Cei responsabili au fost preocupați să-și dea cuțite politice luni de zile, iar cei iresponsabili s-au autodeclarat salvatorii României și și-au asumat acest rol de comunicatori ai științei fără tăgadă. S-au pictat în deținători ai valorii sociale și ai adevărului absolut. Au devenit mustrătorii de serviciu. Mulți cititori m-au acuzat că nu am făcut campanie de vaccinare și că m-am mai și opus certificatelor verzi. Au pus semnul egal între criticarea unor măsuri aberante și antivaccinism. Nu am făcut nici campanie pro, nici contra. Nu era misiunea niciunui pretins influencer să instige la vaccinare sau nevaccinare, nici să smulgă medicilor stetoscopul din mână, dar mulți au simțit nevoia să-și atribuie acest un rol ca să dea bine în cercul lor de amici. Una era schema de tratament și relația medic pacient, alta era comentariul social, opinia sau critica la adresa sistemului. Și mai apoi, dar cel mai important, există o mare diferență între opinie sau critică la modul general și instigare la ură de clasă, de rasă sau de categorii sociale.
A prigoni și a batjocori o populație era cea mai inutilă activitate dintre toate. Am fi fost mai câștigați dacă vectorii noștri ar fi adunat gunoaie de pe alei în perioada asta. La cât de polarizată e societatea românească, am senzația că am convins eu mai mulți să se vaccineze în glumă, decât a convins protipendada să se vaccineze în serios. Rolul unui măscărici este să vă facă să râdeți sau să vă întristeze spunându-vă o poveste duioasă, nu să vă bage pastile pe gât.
Autor: Dan Pavel