Eram la mare cu bunică-meu, cum se mergea pe atunci cu bilete de vacanță de la sindicat. Aveam nouă ani. Părinții mei erau despărțiți și pentru că aveau mare boală unul pe celălalt, nu mă duceau nicăieri niciodată. De altfel, erau atât de preocupați să se urască între ei încât, nici măcar atunci când fuseseră împreună, nu s-au putut hotărî dacă să-mi cumpere mobilă pentru camera goală de 3 pe 2 în care am dormit toată copilăria. Îmi amintesc și astăzi patul militar de campanie, cu cadrul pliant de aluminiu, și singurele patru jucării pe care le-am avut vreodată: un urs alb cu papion albastru, un iepure cu salopetă în dungi, un elefant gri cu urechi imense și o mașinuță portocalie De Tomaso Mangusta.
Nu eram pasionat de mașinuță, dar cele trei personaje de pluș erau singurii mei prieteni și parteneri neobosiți de conversație în camera goală. Seara urcau umbrele copacilor pe pereți și ne ascundeam toți patru sub pătura aspră. Acolo sporovăiam împreună toată noaptea, în speranța că vom alunga umbrele lungi. După ăștia trei plâng și în ziua de azi. Câteodată mai intru pe site-uri de colecționari cu jucării și vechituri comuniste, în speranța că am să-i regăsesc. Cineva i-a aruncat, dar nu mai știu când și cine pentru că totul s-a petrecut fulgerător în mintea mea de copil: La un moment dat au venit niște securiști pe seară și au luat-o pe mama la întrebări că de ce îndrăznește să divorțeze, apoi a venit un judecător care m-a pus să-mi aleg cu ce părinte vreau să rămân. Timorat fiind de peisajul cu necunoscuți îmbrăcați în negru care mă încercuiseră, mi l-am ales pe tata pentru că de el îmi era cel mai frică. M-am temut de răzbunarea și de palma lui grea. Două străfulgerări mai târziu, ai mei îmi făcuseră deja bagajul și plecam definitiv din casa în care crescusem.
Bunică-meu era supărat rău pe treaba asta și m-a luat sub aripa lui. Mă lua cu el peste tot. Mă căra pe la uzină și mă prezenta colegilor care erau bucuroși să-mi arate cum se folosește strungul sau cum se manipulează macaralele culisante. Mă îndopau cu ciocolată și căutau orice pretext să mă distreze cu mașinăriile grele de pe acolo. Pentru bunică-meu eram un soi de terapie comportamentală. Era alcoolic și prezența mea în viața lui îl responsabiliza. Îl făcea să bea mai puțin. Dar tot mai scăpa pe lângă lanț câteodată și trebuia să-l duc acasă. A fost un om tare bun, cu toate slăbiciunile lui.
Și uite așa am ajuns la Eforie Nord, când aveam nouă ani. Într-o amiază în care bunică-meu dormea băut în camera de hotel, iar eu am plecat la plimbare prin stațiunea amuțită de caniculă. Am trecut pe lângă hotelul Traian, am coborât pe lângă gară, am sărit șinele de tren și am ajuns pe malul pustiu al Ghiolului. Era destul de departe de zona băilor cu nămol. Acolo m-am împrietenit cu un maidanez roșcat, cu trei picioare, care își făcea veacul pe lângă gară. Cerșea de la călători. Ne-am jucat împreună, m-am bălăcit un pic în apa sărată, iar apoi am împărțit frățește sandvișul cu parizer pe care îl luasem în rucsăcel. Stăteam în fund, pe nisip. cu câinele și rucsăcelul cu haine lângă mine.
Dintr-o dată s-a făcut umbră deasupra mea. Am ridicat privirea și, printre razele orbitoare ale soarelui de amiază, am distins figura unui bărbat brunet, la vreo 35 – 40 de ani, cu barbă și cu pletele strânse în coc. Era foarte politicos și zâmbitor. M-a întrebat cum mă cheamă, apoi mi-a spus că e o coincidență frumoasă pentru că și pe el îl cheamă tot așa, un nume de sfânt prooroc. Mi-a spus că e diacon și m-a întrebat dacă vreau să știu învățătura lui Hristos. Eram atât de singur și nevorbit la vârsta aia încât am acceptat bucuros să se așeze lângă mine și să-mi povestească din Biblie.
Mi-a spus povestea Sfântului Daniel care este aruncat de către împărat în cușca leilor, iar aceștia îi cruță viața prin miracolul lui Dumnezeu. Apoi a început să-mi bage mâna în slip și să mă pipăie la puță. Cu cealaltă m-a ridicat în brațele lui puternice și încerca să-mi bage un deget în fund. Aproape că intrase în mine când am reuști să mă smulg din brațele lui. Uitându-mă în ochii lui plini de dojană, tot eu, în sufletul meu de copil, m-am simțit rușinat. Mi-am cerut iertare aproape cu lacrimi în ochi. I-am spus că nu pot, dar atunci când mi-a spus că mă iartă și a încercat să mă ia în brațe din nou, am smuls rucsacul și am fugit ca tras din pușcă. Mi-am julit picioarele desculțe prin pietrele și ciulinii dintre șinele de tren. dar nu știam cum să fug mai tare printre sughițurile de plâns. Eram atât de înspăimântat și încărcat de emoții contradictorii, încât nici nu m-am uitat în urmă să văd dacă mă fugărește. M-am oprit direct în recepția hotelului, apoi am urcat lângă bunică-meu care dormea și nu m-am mișcat până nu s-a trezit el pe seară. N-am spus nimănui niciodată.
Apăi… de ce am scris toate astea acum? După 35 de ani în care n-am spus nimănui, nici măcar neveste-mii. De ce? Pentru că azi-noapte l-am visat, în toată splendoarea lui. Sunt bărbat în toată firea, om însurat, cu viața chibzuită. M-am trezit transpirat, aproape plâns, și încărcat de exact aceleași sentimente care mă chinuiau atunci – senzația că am greșit foarte grav, multă rușine amestecată cu spaimă. Credeam că am uitat, dar m-a pândit în subconștient decenii întregi. Am un metru nouăzeci și 106 kile. L-aș putea strivi, în ziua de azi. L-aș putea rupe pe genunchi, dar subconștientul m-a strivit pentru o clipă până m-a adus la mărimea unui băiețel neputincios de nouă ani. Pentru o fracțiune de secundă, între vis și realitate, am fost acolo și simțeam din nou cum îmi explodează pieptul. Din nimic. De niciunde, frate! Dintr-o seară obișnuită în care m-am plimbat cu mașina, cu zâmbetul pe buze și cu mâna pe piciorul femeii de lângă mine. Am râs împreună, ne-am sărutat, am mâncat, apoi ea a adormit la film. Trauma m-a pândit zâmbind din întuneric pe tot parcursul unei zile perfecte și m-a înjunghiat parșiv de după pleoape.
Sunt om în toată firea, dar astea sunt amintirile copilăriei mele. Camere goale, un elefant de pluș care nu-mi răspunde, femei bătute, miros de alcool și umbre lungi. Străzi pustii și-un câine cu trei picioare. Astea sunt lucrurile pe care mi le amintesc cel mai des. Sunt mult mai intense decât toate concediile sau zilele de naștere. Multe astfel de creaturi înoată undeva adânc, într-o apă tulbure din mine. Aproape că le disting forma uneori, dar atunci când zăresc un luciu și pare că întrevăd, acestea se strecoară repede și mai adânc în mine. Sunt ca niște năpârci negre care îmi sugrumă inima. Îmi bubuie tâmplele și nu mă lasă să respir.
Sunt conștient că am învins. N-am ajuns nebun. Nu dorm pe stradă torturat de năluci vizibile doar pentru mine. N-am ajuns să urăsc nici preoți, nici biserici. N-am ajuns să urăsc persoane gay. N-am ajuns bețiv. N-am lovit o femeie niciodată. Nu port dușmănie nimănui. Îmbrățișez pe oricine vrea să odihnească la masa mea, dacă e venit cu bune intenții. De la preot la ateu, nu contează. Am prea mult întuneric în mine ca să mai adaug și energie negativă din exterior. N-am un crâmpei de dorință de răzbunare. Îmi dau seama că sunt oameni și oameni, simpli muritori care greșesc. I-am iertat pe toți și nu mai am pe cine să dau vina după atâția ani. Înțeleg că asta e cartea pe care am tras-o și pe asta a trebuit să o joc. Alți joacă mâini mult mai proaste la masa vieții.
Am învins. Copilăria s-a dus. Dorm într-un pat confortabil. În casă e cald și bine. În viața mea e liniște. În țara mea e pace. Nu mă mai amenință nimeni cu cuțitul în molozul post-comunist. Nu mă mai bate nimeni pentru că am luat o banană din fructieră. Securiștii nu mai bat noaptea la ușă. Judecătorul nu mă mai interoghează nervos. Tovarășa învățătoare nu mă mai denumește ”bastard” și ”copil din flori” în fața clasei întâi. Tata e mort. Mama nu mai plânge. Nevastă-mea mă privește cu ochi dulci și îmi dăruiește din suflet. Pisicile se joacă prin sufragerie. Și totuși…
Simt sub piele. Pot desena pe mine fiecare atingere libidinoasă și fiecare bătaie, ca un criminalist blazat prins din nou pe tura de noapte. Ceva e acolo. Simt! Parcă aud un șerpuit lipicios în întuneric. Stau în pat, cu lumina stinsă, și îi ascult respirația anevoioasă. Am în nări mirosul stătut de acum trei decenii. Umbrele urcă pe pereți. Trebuie să mă resemnez cu faptul că oricât de normal aș trăi, într-o noapte, mânie sau peste zece ani, creatura mă va smulge de picior și mă va întoarce tot acolo. Pentru o fracțiune de secundă mă va smuci înapoi în timp. Mă va strivi din nou în forma băiețelului de nouă ani. Oricâte trageri aș mai face în poligon, oricâte exerciții sau lupte, oricât m-aș da drept bărbat, sunt conștient că lupta asta o port mereu în calitate de băiețel în slip, înarmat doar cu un câine cu trei picioare care nu poate fugi de piciorul agresorului.
Autor: Dan Pavel