Gurile rele spun că termocentrala Mintia a fost vândută cu 91 de milioane de euro după o investiție de 150 de milioane pentru retehnologizare. Modernizarea a început oficial în 2008 și avea termen 8 ani pentru aducerea centralei la standarde europene. Problema a intervenit pe parcurs – dereglementarea piețelor din domeniul energiei. Mintia a intrat în insolvență din cauza incapacității de a mai plăti certificatele de emisii impuse de UE. Acestea s-au scumpit uluitor încă din 2014, iar piața speculativă e neiertătoare. Calculul de-acasă nu s-a mai potrivit cu prețul din târg. A transforma normele ecologice într-un produs tranzacționat la prețul momentului e o rețetă garantată pentru sabotarea țărilor în curs de dezvoltare. E complet nerealist să impui standardele lumii civilizate unei țări care a stagnat sub 45 de ani de îndărătnicie comunistă. N-am fi putut ajunge în opt ani la nivelul de curățenie al Germaniei sau Franței nici dacă am fi fost conduși de genii, d-apoi de prim miniștrii Retardistanului de pe Dâmbovița. Timpul era pur și simplu prea scurt, iar prețurile creșteau de la o lună la alta mutând periodic linia de final dincolo de orizont.
Mintia a fost reglementată de stat, împrumutată de stat ca să cumpere certificate de emisii și amendată tot de stat când nu și le-a mai putut permite din împrumuturile respective. A fost ”retehnologizată” încet și sigur, condusă dezastruos, căpușată contractual, sprijinită și băgată ”în conservare” până la falimentul inevitabil. Tot sectorul românesc de energie e ”ajutat” în felul ăsta. Vedem ce-o fi până în 2030 când va trebui să respectăm Emisiile Net Zero. Vă recomand să pregătiți lumânările, pentru că măgarii sunt greu de înhămat pe întuneric. Vă spun din experiență. Va trebui cumva să ajungeți cu căruța la sucursală ca să luați lemne de foc pe credit de nevoi personale.
Măcar am scăpat de centrală în numele independenței energetice pe care o trâmbițează politicienii. Pare un preț de dumping în plină criză de energie, dar nu mă pricep. Așa vor vinde și Hidroelectrica probabil. Creează un pic de confuzie politico-administrativă, îi sabotează performanța pe bursă vreo patru luni și pe urmă dau acțiunile pe nimic. O ia unul într-o seară cu banii de țigări. E păcat să avem energie hidroelectrică. Afectează peștii… Dar hai să vedem cine a cumpărat Mintia, că poate e o afacere bună pe termen lung! Poate ne scoatem cinstit la bani din impozitare, TVA sau mai știu eu ce. Vin adevărații investitori, domnule! Zic să nu ne dedăm la conspiraționism și să o luăm cinstit pe firul epic pe care ar fi trebuit să o ia… știu eu… orice jurnalist din România, de exemplu.
Termocentrala Mintia a fost cumpărată de către Mass Group Holding Ltd, un holding deținut de Ahmed Ismail Saleh și ”familia”. Sediul principal este în Iordan, iar companiile de sub umbrela acestui holding sunt alte holdinguri cu nume derivat care dețin alte companii producătoare de energie în Irak și regiunea Irak-Kurdistan. Ahmed Saleh e genul de afacerist misterios, despre care nu se găsesc foarte multe informații. Cert este că a intrat în cărți după cucerirea Bagdadului și a devenit mijlocitor de energie pentru zonele controlate de armata americană. Holdingul lui de holdinguri deține centrale de 1500 MW în Erbil, Sulaimaniah și Dohok, în zonele protejate de US Central Command. Mai deține o centrală de 3000 de MW care deservește Bagdadul și o fermă solară de 150 de MW, în Iordan, cu care justifică statutul de producător de energie regenerabilă. Restul de gigawați îi produce din combustibili fosili. Infrastructura de producție este furnizată și menținută de General Electric Company (turbine, boilere, stații de filtrare, hardware, software, etc). Logistica și suportul tehnic sunt sub-contractate tot către General Electric, iar protecția obiectivelor este asigurată de contractori privați tocmiți de US DOD. Așa e în toată regiunea Irakului, nu este acesta un caz special. Nu se poate fără ”binecuvântarea” armatei.
Un aspect notabil este că beneficiarul General Electric a semnat în 2016 un contract multianual de 520 de milioane de dolari cu Mass Energy Group Holding Ltd. (subsidiar controlat de Mass Group Holding Ltd). Obiectul contractului este mentenanța și exploatarea centralei Basmaya din Irak. Un contract de 520 de milioane pentru o centrală care produce 3000 de megawați. Aparent MGH Ltd asigură intermediere și un spațiul tampon între Ministerul Energiei Irakian și GE. Holding-urile lui Saleh sunt înregistrate în paradisul fiscal din Insulele Cayman, acolo unde bănuiesc că se va exporta și profitul neimpozabil obținut din România. General Electric nu are nevoie de conturi în Cayman pentru că beneficiază de scutire de taxe în SUA pentru profitul făcut în afara teritoriului SUA și scutire de taxe în afara SUA pentru că e o companie americană ce trebuie impozitată în teritoriul SUA. Pam-Pam! Așa plătește GE -11,1% taxe în State. Adică primește bani înapoi.
Mass Group Holding Ltd pare o firmă serioasă și foarte activă chiar dacă nu are o amprentă mediatică și nici prezență publică dincolo de conferința pentru energie organizată anual în Bagdad. Nici măcar certificatele de securitate nu sunt actualizate pe site-ul holding-ului. Toate paginile companiei sunt abandonate. Ultimele amprente digitale sunt din iunie 2021 când site-ul MGH publica o știre potrivit căreia Saleh a primit un titlu onorific de profesor al ”Uniunii Academicienilor Oxford”. În realitate primise o diplomă de jucărie de la o asociație, fără legătură cu universitatea, denumită Europe Business Assembly și înființată în anul 2000, în localitatea Oxford. EBA Oxford se autodefinește drept o asociație cu statul consultativ pe lângă Consiliul Economic și Social al ONU. După ample căutări pot spune cu mâna pe inimă că ONU nici nu a auzit de ei. Singurele hituri despre ONU fac referire la Oxford-ul cel autentic sau la pdf-uri EBA Oxford prin care maimuții o freacă teoretic cu ce ar trebui să facă ONU pentru a sprijini sectorul lor de afaceri. Organizația de profesori de șmecherie și afaceriști la maimuță imită oarecum stilul heraldic prezent în identitatea Oxford Union și a Universității Oxford tocmai pentru a crea confuzie în asocierea cu prestigiul celebrei instituții. La o observație mai atentă, diplomele autentice ale Universității Oxford nu au nicio legătură cu ce a primit Saleh. Ăla a primit o patalama trasă la imprimantă de el și clica lui. Este echivalentul unei diplome de participare cumpărată de la un butic pentru serbarea copilului.
Înainte de știrea asta din 2021, cel mai recent comunicat al MGH era în 2018 când se lăuda cu un fotoșop ordinar prin care pretindea că a câștigat trofeul International Business Magazine. O simplă căutare în arhivele International Business Magazine arată că nu există niciun articol care să facă referire la MGH Ltd sau la Ahmed Saleh. Coperta de revistă publicată pe site-ul MGH nu există nicăieri în altă parte. Coperțile publicației pot fi studiate chiar pe site-ul revistei, iar imaginea de pe MGH Ltd nu prezintă nici logo-ul și nici fontul publicației. Numerele de telefon MGH dau câteva hituri minuscule: site-ul părăsit la MGH, numărul de telefon al unui inginer mecanic din Erbil, o firmă irakiană de fertilizatori listată pe FOB Shanghai care dă retur tot pe MGH și o adresă din Belgia care nu răspunde la conexiune (feedtruckbelgium.be). Social media listează Feedtruckbelgium ca fiind un ONG hipsteresc care face un fel de activism ecologisto-culinar foarte incert. După spusele lor, ONG-ul este fondat și finanțat de firma de consultanță pentru sustenabilitate Engie Impact, dar a dispărut în misiune în 2021 atunci când încetează și celelalte activități online conectate vreodată cu MGH. Fac pariu că nici Engie nu a auzit de ei.
La 4 miliarde de dolari cifră de afaceri declarată, te gândești că Mass Group Holdings și-ar fi permis să plătească un student care să le aducă site-ul cu securitatea la zi și să posteze măcar o dată pe an câte ceva. Orice holding care se respectă are departament de Client Service, Marketing și Comunicare, platforme digitale și spații de logare securizată pentru interacțiunea cu clienții. Pagina de LinkedIn e mai pustie decât profilul unui vânzător de murături care își caută nevastă frumoasă și virgină, iar cea de Facebook a rămas înghețată la postarea din iunie 2020 cu 136 de like-uri. MGH nu are conturi de Twitter. Centralele nu au site-uri individuale sau spații digitale pentru plata facturilor. Sunt semnele unei firme multinaționale de încredere, cu care merită să bați palma orbește. Am văzut prezentă digitală mai autentică la ăia de vând pastile pentru mărirea penisului și dvd-uri piratate din piață.
Din comunicatele proprii reiese că Mass Group Holding are afaceri exclusiv în zone de conflict. Deși pute a firmă fațadă, orice asociere cu ocupația militară este pur întâmplătoare. N-aș vrea să apară neclarități. Pe lângă operațiunile din Irak și Kurdistan, Mass Group mai deține o fabrică de ciment într-o altă regiune prosperă – controlată întâmplător tot de alianța saudi-americană – respectiv Al Shamal, în Atbara, Sudan. De acolo susține că exportă în jur de 2 milioane de tone de ciment pe an către Europa, via Turcia și Țările Arabe. Dintr-o țară cu o inflație de 70%, cu cea mai săracă populație din lume (conform indicilor de prosperitate pe 2021). Aș vrea să punctez ironia de a avea o fabrică prosperă de ciment într-o regiune de chirpici bombardat.
Niciuna dintre companii sau holdinguri nu are site-uri actualizate, nu listează activele, un număr de angajați, un consiliu director sau senior management. Ultimele listări publice sunt din 2016. Proiectele se contrazic între ele și documentele nu conțin niciun raport detaliat de investiții sau de profit. În aceste condiții, afacerile lui Saleh ar putea părea dubioase din toate punctele de vedere. Un afacerist mai naiv ar suspecta o structură piramidală de firme fațadă care sifonează bani din zone compromise în numele unor terți. Deocamdată Washingtonul nu știe dacă vrea să mai investească trupe și armament în Sudan, saudiții joacă murdar de mână cu rușii, iar alianța cu SUA dârdâie din toate balamalele. Sudanul rămâne același coșmar umanitar de trei decenii. Doar prezența militară în regiunile strategice previne degenerarea într-un haos total. E mediul perfect pentru afaceri pe termen lung și parteneriate strategice cu misterioși veniți din lumea a treia. Bă, unde îi găsește statul român pe-ăștia? Nu puteau să vândă Mintia bancherului nigerian care îmi trimite mie mailuri săptămânal? O cumpăram eu, că trebuie să primesc o moștenire de la o văduvă africană care a murit fără copii.
Nu știm cine a mai participat la licitație pentru Mintia și nici dacă datoria companiei către stat va fi ștearsă sau nu. Detaliile astea sunt neimportante pentru presă. Statul român nu a vrut să se încurce cu vreo firmă serioasă de prin UE pentru că era prea ușor. Principalii competitori economici din zonele în care operează Mass Group Holding sunt milițiile fundamentaliste, Forțele Armate Iraniene, mercenarii Rusiei și diverse emirate de buzunar înființate la cafeneaua care nu e lovită cu drona Pentagonului în săptămâna respectivă. Mai găsim și mercenari de-ai Chinei într-o mai scundă măsură. Mediul e propice și peisajul economic e plin de antreprenori care vin la muncă îmbrăcați în mitralieră și camuflaj. E rețeta succesului – o încrengătură de armate, extremiști, miliții islamice, mercenari și guverne regionale cu o autoritate ce variază periodic între hilar și îndoielnic.
Un mare bonus al afacerilor în zone de război este că nu se preocupă nimeni să țină o contabilitate minuțioasă. După o paradă de zece miniștri aduși de la birtul satului, trei regimuri politice înființate într-o dubă pe drum spre un parlament improvizat, șaișpe coaliții regionale și două runde de bombardament nu mai știe nimeni cine a semnat și de ce. N-are cine să mai țină evidența pagubelor, iar slugile înscăunate cu tancul au darul de a executa întocmai ordinele tanchiștilor ca să nu sfârșească și ele sub tanc.
Vorbim de o afacere de tip piramidal care deține și manageriază alte holdinguri – Mass Energy, Mass Cement, Mass Iron and Steel – care la rândul lor manageriază alte firme care exploatează centralele și fabricile propriu zis. Oricare dintre tentacule ar frauda sau ar da faliment, legătura între compania producătoare și holdingul respectiv poate fi ruptă imediat printr-o simplă desfacere a contractului de prestări servicii. Problema principală a holdingului de holdinguri este tocmai structura asta piramidală. Firmele de la bază nu dețin nimic propriu-zis. Închiriază resurse și contractează servicii de la holdingurile de deasupra care le contractează de la holdingul de deasupra lor.
Toate contractele astea între holdinguri sunt trecute la cheltuieli, deci nu se calculează la impozitare, iar profitul este fugit în Cayman. Asta înseamnă că centrala de la firul ierbii poate rămâne cu datoriile și cu falimentul, iar statul nu poate recupera nimic de la holdingurile de mai sus pentru că acestea sunt entități separate care au doar contracte de închiriere și de prestări servicii cu firma falimentară. Dacă ancheta fiscală ajunge la o treaptă mai sus, se poate rupe legătura contractuală între holdingul respectiv și holdingul de pe următoarea treaptă din piramidă. Vede-i-aș eu pe inspectorii ANAF controlând contracte din Irak, Sudan și Cayman când ei nu sunt în stare să dea o situație fiscală exactă unui pensionar obișnuit!
Te apucă amocul până ajungi cu ancheta la vârful piramidei. Este imposibil să obții dovezi din Insulele Cayman despre cine e beneficiarul real și cât de cinstite sunt contractele. Un astfel de proces trebuie să desfacă o încrengătură de holdinguri, de firme căpușă și contracte dubioase cu niște probe care ar trebui obținute de la un paradis fiscal renumit pentru lipsa de cooperare cu autoritățile internaționale. Este motivul pentru care insulele din Caraibe găzduiesc mai multe companii decât cetățeni, iar companii ca Apple, Google sau Bank of America ocolesc impozite de zeci de miliarde pe acolo.
Dacă Saleh sau stăpânii lui se hotărăsc să dea vreo țeapă sau să facă vreun sifon de bani prin România, numai ancheta ar dura decenii întregi, d-apoi recuperarea pagubelor. Aș vrea să văd fața ministrului când sună ambasadorul SUA să întrebe de ce a aprobat anchetarea unor contracte General Electric. România nu și-a recuperat nici în ziua de azi paguba autostrăzii Bechtel și nici nu va vedea lucrarea finalizată, deși a plătit-o înzecit. În orice caz, Guvernul României s-a combinat frumos și transparent, așa cum știe să o facă mereu. A vândut un producător de energie care va sifona tot profitul printr-un paradis fiscal, iar acum subvenționează produsul din banii noștri. Să tot faci capitalism în stilul ăsta. E apogeul neoliberalismului. Dacă ați pus botul la Ciucă și vrăjeala din energie, am rugămintea să mă contactați. Vreau să vă vând un pod la Fetești. Îl dau ieftin!
Sursa: Dan Pavel pe MeWe