Mă uit cu stupoare la cifrele inflației prezentate de autoritățile naționale. A spune că în SUA avem o inflație de doar 3.7% este, în mod sigur, o fraudă. La fel cum a pretinde că în România inflația este de 10.25% sau că în zona EUR este de 5.2%. Culmea, dacă analizezi seturile de date standard constați o stranie coincidență: în toate zonele în care se utilizează același pix în ceea ce privește calculul inflației aceasta este diminuată cu un incredibil factor de 3.1. Cu alte cuvinte, în zonele amintite inflația reală este de peste 3 ori mai mare decât cea publicată. Așadar cifrele reale sunt de 11.5% pentru SUA, 16.12% pentru zona EUR și un incredibil 31.77% pentru România.
Chiar dacă cifrele vi se par șocante, vă invit să raportați orice preț de acum un an și veți constata că am perfectă dreptate în ceea ce privește inflația reală. Cifrele raportate peste tot în Occidentul Colectiv au ajuns atât de departe de realitate încât nu se pot compara decât cu cele ale fostelor state socialiste aflate sub umbrela URSS în ultimii ani ai anilor 80. În sine, menținerea artificială a cifrelor inflației are un efect monetar pervers care este ținut în frâu de împiedicarea artificială a creditării, acțiune menită a nu dezechilibra cu totul sistemul financiar mondial.
V-am relatat în timp util că datoria SUA a reușit să crească cu 1 trilion în trei luni, aruncând din nou în aer scena politică de acolo care trebuie să ajungă din nou la un consens privind creșterea plafonului de îndatorare. Problema este că shutdown-urile executivului SUA vor deveni din ce în ce mai dese, iar creșterile de plafon din ce în ce mai mari. De asemenea, fenomenul va crește serviciul datoriei astfel încât spirala este deja formată. Este cât se poate de clar că trebuie să existe o frână care să pună capăt întregii nebunii.
Micul secret murdar al marilor bănci centrale ale lumii este acela că încearcă să-și rezolve spinoasa problemă a datoriei utilizând acest diferențial inflaționist secret întrucât interesul real al statelor este să plătească datoriile imense cu o monedă din ce în ce mai slabă, diminuând astfel artificial dimensiunea reală a datoriilor. Acesta este însă un joc a la Mugabe, iar deznodământul său îl cunoaștem: hiperinflația.
La modul teoretic, Powell se gândește că are spațiu suficient de manevră, doar că apar „oamenii răi” care nu fac altceva decât să-l ajute. „Inflație ai spus?” – s-au întrebat rușii livrându-i pe tavă și mai multă inflație prin recentele restricții la export ale produselor petroliere finite. În acest fel stocurile naționale de petrol ale SUA, la fel ca și cele internaționale, au scăzut dramatic. Inițial am crezut că e vorba de o repoziționare isteață a rușilor care-au găsit modul deștept de a-i da o bâtă în cap abulicului unchi Sam. În realitate povestea e alta.
Rusia a cunoscut o deteriorare vizibilă a pieței interne de carburanți ca efect al strategiei „cât se mai poate, dăm la export”. Astfel, de la începutul Operațiunii Speciale, Rusia a livrat oricui la orice preț întrucât interesul fundamental al rușilor era acela de a nu-și deteriora fluxurile monetare. Doar că s-a întâmplat ceva surprinzător: în loc să-i scadă fluxurile, acestea au crescut, eveniment sărbătorit triumfalist la Moscova și privit cu stupoare dinspre Occidentul Colectiv. Doar că e vorba de cifre. În acest timp în care interesul era cel de a da orice, oricui și-n orice cantitate, indiferent de preț a condus la o deteriorare a pieței interne. Astfel, producătorii au fost mai interesați să dea în afară, uitând cu desăvârșire că au o piață internă de acoperit. Astfel, într-un mod paradoxal, prețurile la pompă au crescut și în Rusia – cu toate că nu era cazul – dar cel mai dezastruos element a fost incapacitatea țării de a se aproviziona cu combustibil pentru strângerea recoltei.
Blocarea exporturilor, așadar, nu a fost o strategie rusească, ci o revenire din sevraj. La urma urmei Rusia încasa niște devize pentru care înregistrează excedent în condițiile în care nu poate folosi acele devize decât în scop dezavantajos pentru sine. De asemenea, și-au dat seama că trebuie revizuită întreaga politică de importuri întrucât dezechilibrele fac dezastre. Un exemplu: la începutul Operațiunii Speciale era un deficit teribil de tehnică de calcul. Eforturile de a achiziționa de oriunde s-au soldat cu un excedent mare de hardware care acum băltește la prețuri scăzute. Cu alte cuvinte, rușii s-au dovedit destul de prost coordonați în ceea ce privește fluxurile de bani și mărfuri specifice unei economii de război. Astfel, măsurile luate acum au avut o cauză strict internă, de acoperire a unui dezechilibru, chiar dacă la nivel extern au fost devastatoare provocând daune în lanț.
Doar că Rusia nu e singura în aceeași situație. Ieri, pe canalul meu de Telegram v-am spus despre restricțiile de export introduse de Etiopia pentru cafea. Deja e o chestiune care se repetă și pe care o vom vedea din ce în ce mai des multiplicată. Ce se întâmplă? Statele încep să înțeleagă că mecanismul piețelor globale nu este unul perfect, ci absolut manipulabil prin instrumente financiare stăpânite tot de cei care organizează piețele, anume Occidentul Colectiv. Teoretic ai o piață liberă în care legea e făcută de cerere și ofertă. Doar că nu e așa. Tu ai o marfă. Acea marfă o mai au și alții. Chiar dacă la nivel real acea marfă ar trebui să aibă un preț X, scăderea artificială a prețului devine facilă prin mecanismele pieței dacă tot tu ești cel care are banul. Cum? Banal: tu scoți marfa la vânzare la prețul X, dar constați că prețul futures pentru livrarea la 3 luni e mai mic cu 30% decât prețul actual. Cum e format prețul futures? Eu, fără să dețin acea marfă, pretind că o voi livra peste 3 luni la prețul respectiv. Ce se întâmplă dacă peste 3 luni nu am marfa? Plătesc diferența de preț dintre prețul pieței și prețul din acel moment al mărfii. Doar că astfel introduc o distorsiune în piață: psihologic, cel care are nevoie de marfa X nu se va mai aproviziona acum decât cu strictul necesar întrucât „știe” că într-un orizont de 3 luni prețul va fi cu 30% mai mic. Astfel, tu ca vânzător, te trezești că nu ai cerere, având și o presiune psihologică de scădere iminentă a prețului. Și ce faci? Vinzi acum mai ieftin ca să scapi de marfă întrucât ai nevoie de bani pentru a-ți finanța activitatea. Și uite-așa, prin „mecanisme transparente de piață”, manipulatorii de bani falsifică realitatea. Controlul exportului și stabilirea plafoanelor minime de preț este mecanismul prin care statele pot contrabalansa mecanismele aberante ale piețelor care, până acum, le-au sărăcit,
E jocul abia acum înțeles de statele producătoare sau deținătoare de resurse. Rușii când au interzis exporturile de fapt s-au trezit din visare întrucât dădeau resursa lor palpabilă pe iluziile ascunse în spatele unei grămezi de bancnote. De fapt acum au înțeles și ei jocul pervers al Washingtonului: nu ocolirea sancțiunilor este jocul pe care trebuie să-l joace, întrucât ocolirea sancțiunilor nu înseamnă decât că mențin aprovizionarea pieței mondiale, permițând scamatoriile financiare ale SUA. Înțelegeți mișelia?
V-am tot vorbit despre viitoarea monedă a BRICS. În scurt timp veți constata că ea există însă într-o formă mult mai transparentă decât ne-am imaginat. Pare că nu veți vedea nici măcar o monedă de cont, ci doar un mega-circuit financiar și de mărfuri garantat exclusiv în aur și produse palpabile. Mega-piețele mondiale se vor dezumfla la fel cum se dezumflă magia înșelătoare a dolarului. Culmea, toată această mișcare nu va fi generată de vreo strategie a unei țări având ca scop lovirea SUA sau a Occidentului, ci dintr-o așezare naturală a piețelor care se trezesc din aburii drogului care-i ține captivi de mai bine de un secol.
Așa cum am spus, lumea viitorului va coborî extrem de brusc peste noi, punându-ne oglinda în față. Abia atunci vei fi obligat să te autoevaluezi și vei înțelege că ceea ce contează e valoarea ta economică reală, nu capacitatea de a face bani cu ciocanul sau de a te machia pentru a beneficia de un „marketuing îmbunătățit”.
Probabil mulți îmi vor cere explicații referitoare la „dovezile” pe care le am privind falsificarea cifrelor publicate de state și de băncile centrale. Da, am dovada! Mai presus de orice e declarația bețivului Jean-Claude Junker care, senin, a declarat că „atunci când datele reale sunt prea proste, pur și simplu mințim”. Mai aveți nevoie de dovezi?
Autor: Dan Diaconu