Stând la o discuţie relaxată cu subiecte largi, aud la un moment-dat exasperanta formulare: „avem nevoie de legi în ţara asta!”. Nu ştiu de unde mi se trage, dar în momentul în care detectez „slogăneală” simt că mi se scurtcircuitează creierul şi-mi vine să mă urc pe pereţi. Şi, pentru a evita eliberarea cuvintelor grele care-mi vin la gură, prefer să termin abrupt discuţia retrăgându-mă.
„Avem nevoie de legi şi de respectarea lor!” Aşa-i că sună bine? Până la urmă e o chestie de bun simţ, de ce a ajuns să mă enerveze? Fără legi ajungem în haos şi cine şi-ar dori să trăiască în haos? Pare corect, însă nu e deloc aşa pentru că dintr-o asemenea discuţie nu rezultă nivelul de legiferare.
Putem fi de acord că urinatul în public este un fapt reprobabil. Cu toate acestea, el se produce cu o frecvenţă îngrijorătoare. Ce facem, dăm o lege împotriva urinatului în public? Teoretic ar fi posibil, dar practic, inculpaţii ar putea da vina pe necesităţile fiziologice care nu suportă amânare. Ce să faci, faci pe tine, sau îţi înfrângi ruşinea şi te retragi într-un colţişor dosnic şi-ţi satisfaci nevoile? „E de-a dreptul mizerabil!” – vor spune scrufuloşii legii. „Aşa e – ar răspunde inculpatul – dar am făcut asta pentru că nu mi s-a asigurat un WC public în zonă şi efectiv nu mai puteam să mă ţin.” În aceste condiţii, ar trebui luată o nouă iniţiativă legislativă care să oblige statul să construiască WC-uri publice astfel încât cetăţeanul să nu mai murdărească trotuarele. Ce vei face însă când, chiar şi cu ipotetica „infrastructură” de WC-uri publice, omul nostru va fi iar prins asupra faptului? Nu va mai motiva cu lipsa stabilimentului cu pricina, ci cu aglomeraţia care era acolo, care nu-i permitea să aştepte din cauza – mă-nţelegeţi – a urgenţei prididelii. Şi, pentru a-şi demonstra buna credinţă, va declara în faţa instanţei că, pentru a nu murdări trotuarul, şi-a făcut urgenta nevoie la un canal. Poţi să-i mai faci ceva? Omul nostru a dovedit bunăcredinţă. Mai mult, probabil că legea cu pricina ar trebui amendată şi specificat clar că, dacă ţi-ai făcut nevoile la canal şi n-ai murdărit trotuarul, eşti absolvit de rigorile legii. Îmi şi imaginez hoarde de „cetăţeni de bine” stând în poziţia „relaxat„la canal” pentru a-şi face nevoile respectând „rigorile legii”.
Ştiu, e absurd, dar e un exemplu care ilustrează perfect tembelismul formulării „avem nevoie de legi”. Avem, dar nu mai bine e ca omul să aibă ruşine şi urinatul în public să nu fie combătut de lege, ci de civilizaţia individului? Care dintre cele două căi e mai eficientă: legea sau gradul de civilizaţie?
Poate că-mi veţi spune că duc lucrurile la absurd. Într-adevăr, situaţia prezentată de mine e ipotetică. Dar ce-ar fi să mergem la fapte reale. Spre exemplu la violenţa casnică şi – preferata feministelor – abuzarea femeilor. Aşa-i că violul e un fenomen rău? Desigur, marea majoritate e de acord cu asta. Cum facem atunci să combatem fenomenul? Simplu, dăm o lege şi-l pedepsim pe violator. Acest tip de lege există peste tot în lume. Însă unii – suedezii în speţă – au simţit nevoia să meargă mai departe şi să specifice clar în lege cum detectezi c-a fost un viol. Aparent, chestiunea e simplă: dacă la baza contactului sexual stă un consimţământ, atunci nu e viol. Pare rezonabil, nu-i aşa? Poate că da, dar problema abia de-aici începe: ce-i aia un consimţământ? Conform legii, chiar dacă cei doi formează un cuplu, e nevoie la fiecare contact sexual de acel consimţământ pentru a se combate violul în familie. Desigur, de când lumea, asemenea contacte se fac pe bază de consimţământ, dar ce valoare are un consimţământ verbal? În faţa legii zero. De-aceea, în Suedia, dacă vrei să faci sex legal ar trebui să mergi la notar împreună cu partenera şi să vă daţi împreună consimţământul. Dar şi aici trebuie o atenţie sporită deoarece legislaţia specifică faptul că poate fi vorba de viol şi-atunci când, în cazul unei relaţii consimţite, unul dintre parteneri face anumite acţiuni cu care celălalt n-ar fi de acord. De-aceea e bine ca în textul consimţământului să se specifice clar în ce anume va consta contactul: câte săruturi, câte mângâieri şi de-aici dezvoltaţi singuri. Pentru a fi sigur că nu ajungi cu acuzaţia de viol pe cap, o asemenea declaraţie ar trebui dată înaintea fiecărui act. Doar aşa poţi fi protejat.
Cum limpede vă daţi seama, e deranjant să te deplasezi de fiecare dată la notar pentru a spune „să trăiţi, avem chef de cotârleală”. De-aceea, statul sudez, aplecat cum îl ştim la problemele cetăţeanului, a permis consimţământul electronic. Totul funcţionează simplu: intri în AppStore şi descarci aplicaţia Libra. Prin intermediul ei poţi încheia rapid un acord şi astfel vizita la notar nu mai e necesară. Totul, ne asigură producătorii aplicaţiei, e sigur şi confidenţial.
Aşadar să recapitulăm: ai chef de-o treabă, intri în aplicaţie, soliciţi consimţământul partenerei, eventual specificaţi pas cu pas ce e voie şi ce nu e voie, ea dă OK şi gata, sunteţi liberi să vă iubiţi legal. Fără frica de-a comite viol. Dacă se trezeşte după aceea partenerul sau partenera c-a fost „veol”, jap! i-ai dat cu contractul în cap şi nu mai poţi fi inculpat. Simplu ca „gutute-n morgen”!
Aşa-i că e civilizat? Aşa-i că e impecabil? E totul ca la carte. Başaca faptul că, prin acest mod simplu, statul ştie exact cam de câte ori faci sex, cu cine-o faci şi care-ţi sunt preferinţele. Ce poate fi mai minunat decât o societate în care cetăţenul a ajuns să-şi declare şi modul în care face sex? Mai ales că noua legislaţie deschide un amplu teritoriu în ceea ce priveşte nerespectarea clauzelor contractuale ale consimţământului. Dacă, spre exemplu, ai depăşit timpul convenit în contract cu câteva minute, oare n-ar putea fi considerat viol? Doar ai ieşit din termenii contractuali. Dar dac-ai pătat cearşaful, iar consimţământul fusese dat cu obligativitatea păstrării curăţeniei? Chiar dacă nu e viol, poate intra la distrugere de bunuri.
Ştiu că pare absurd, dar prin prisma acestei noi legislaţii adoptate de „fraţii suedeji”, exemplul meu cu urinatul pe stradă păleşte. Realitatea, de cele mai multe ori în ultima vreme, se dovedeşte a fi mai exagerată decât imaginaţia. Dacă vă întrebaţi care-i miza acestei legislaţii ciudate, aflaţi că ea este abia fundaţia pe care se vor clădi următoarele construcţii ale revoluţiei sexuale pusă la cale în Suedia şi care, conform unei foi de parcurs care circulă ceva mai discret, presupune legalizarea incestului şi a pedofiliei. Atâta timp cât relaţia e consimţită, de ce ne-am mai lega de detalii?
Nu uitaţi că toată această scabroşenie porneşte de la nevinovatul „avem nevoie de legi”. Iată legi, şi, mai mult, iată cum „nevinovatul” sistem legal poate transforma o societate într-un loc imposibil pentru un om normal. Să nu uităm că orice statistică ne spune că peste 98% dintre cetăţenii unei ţări sunt normali, că violul este o infracţiune periferică, generată ori de consumul alcool sau droguri, ori de o deficienţă psihică a unui individ. Ei bine, pentru o cvasi minoritate se dezvoltă construcţii legislative complexe, se cheltuiesc bani cu experţi, specialişti, laboratoare s.a.m.d. Iar efectul final nu este, cu siguranţă, cel aşteptat, ci cel contrar: întreaga societate se îmbolnăveşte şi devine la fel de deviantă precum legislaţia. Aţi putea trăi într-o ţară în care ar trebui să daţi cu subsemnatul chiar şi pentru un act sexual? Cât romantism, câtă sensibilitate!
Cele scrise mai sus sunt exemplificări ale exacerbării juridicului dintr-o ţară. Totul se transformă într-un despotism, într-o tiranie a legii având ca efect îmbolnăvirea naţiunii. Vi se pare că vorbesc prostii? Desigur, mai ales dacă luaţi de bune aşa-zisele studii privind „calitatea vieţii” şi sondajele cu „cel mai bun loc de pe planetă unde şi-ai dori să trăieşti”. Acestea sunt pură propagandă, iar aburii lor pălesc în faţa ratelor de suicid care arată adevărata faţă a minunatei lumi noi.
Putem fi de acord că e nevoie de legi, că e nevoie de respectarea lor, dar trebuie să ne temem de monstrul în care se poate transforma un sistem juridic scăpat de sub control. Dacă ne-apucăm să reglementăm fiecare aspect al vieţii noastre trebuie să renunţăm şi la statutul de oameni şi să ne transformăm în maşini.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice