„More doctors smoke Camels than any other cigarette” a fost sloganul unei generaţii. E vorba de o imensă campanie publicitară, începută la debutul unor studii asupra efectelor nocive ale fumatului şi derulată de RJ Reynolds timp de şase ani în SUA(1946-1952). Mesajul era cât se poate de transparent: „Băgaţi, fraţilor, în voi că e sănătos! Dacă până şi medicii se bat între ei pe mărcile de ţigări fumate, e aproape limpede că totul e sigur.” Între timp ştim bine cum au evoluat lucrurile şi, de la nebunia acceptării peste tot, s-a ajuns la tembelismul interzicerii şi suprataxării.
Dacă vă imaginaţi că marii mahări ai industriei pierd din măsurile luate împotriva fumatului, vă înşelaţi amarnic. În fapt, măsurile au avut ca efect eliminarea peştilor mici şi instaurarea unui monopol pe piaţa ţigărilor, împărţită în prezent între câteva mega-companii: Philip Morris International (New York), British American Tobacco (Londra), Japan Tobacco International (Geneva), Imperial Tobacco (Bristol), Altria Group Inc.(fost Philip Morris U.S.A.,Richmond, Virginia).
Cel mai mare producător din lume este China National Tobacco Corporation (Beijing), companie deţinută de statul chinez şi care, desigur, îşi desfăşoară operaţiunile aproape exclusiv în China, unde sunt în înregistraţi oficial peste 350 milioane de fumători. Aceste şase mega companii concentrează toate imensele profituri din industria tutunului, iar mişcarea anti-fumat, în fapt le-a crescut profiturile transformându-le(cu excepţia chinezilor de la CNTC) în afaceri monopoliste la nivel global.
Marea problemă este dată de retorica anti-fumat care a lăsat fără vicii o consistentă parte a populaţiei. Iar aceasta e o problemă atât din punct de vedere economic cât şi politic. Din punct de vedere economic lucrurile sunt cât se poate de limpezi: oamenii fără vicii consumă mai puţin, consumând mai puţin păgubesc infernala maşinărie economică de un circuit consistent al banilor. Mergând mai departe cu raţionamentul, ajungem la problema politică: omul fără vicii este mult mai susceptibil de a începe să gândească, de a-şi da seama că raţiunea lui de a trăi nu e aceea de a fi un sclav prins în imensul mecanism al sclaviei contemporane bazat pe falsa dorinţă.
Confruntat cu o perspectivă destul de dură, sistemul contemporan trebuia să găsească de urgenţă un înlocuitor pentru „universalul” viciu al fumatului. Favoritul principal ar fi fost alcoolul, dar şi în cazul acestuia există studii medicale consistente privind problemele extreme generate de abuz. Mai mult, în tot Occidentul sunt ONG-uri puternice luptând împotriva consumului de alcool. Cum alcoolul nu putea fi alternativa „bună de promovat” la nivel oficial şi cum actualul sistem politico-economic instaurat la nivel mondial nu poate funcţiona fără multipla înrobire a populaţiei, găsirea unui „viciu acceptabil” a devenit cât se poate de stringentă.
Cum tutunul nu merge, alcoolul nu, rămăseseră doar drogurile. Ticăloşii Şcolii de la Frankfurt, alături de nemernicii de la Tavistock Institute au tot făcut experimente cu droguri, inundând după Război campusurile universitare cu substanţe psihedelice. Teoria lor era simplă: dă-i acces omului către o realitate paralelă şi fă-l dependent de ea, astfel încât îi vei transforma pe „tinerii revoluţionari” în căţei care-ţi vor linge din palmă pentru „Soma”. Problema drogurilor folosite în experimentele de atunci este dată de efectele devastatoare ale substanţelor de sinteză atât pentru sănătatea fizică cât, mai ales, psihică. Chiar dacă acele substanţe îi retează omului tânăr „aripile revoluţionare”, îl cam retează de tot pentru societate. Astfel încât utilizarea lor e inaplicabilă. Mai mult, oricând te poţi trezi cu „concurenţi neloiali” de tipul Pablo Escobar care-ţi suflă mega-afacerea din mână. Fix atunci când situaţia părea fără ieşire, ea a ieşit dintr-o „tradiţie americană”: canabisul.
O strategie pusă la punct de serviciile secrete au făcut ca mişcarea „pro iarbă” să ia avânt. Iniţial s-a dezvoltat „underground”, unde o serie de artişti au creat „cultura ierbii”. Apoi, „mediile destupate” au început să dea apropouri şi să militeze pentru legalizarea consumului aşa-numitelor „droguri uşoare”. Un ciudat comerţ cu seminţe care-ţi permitea să-ţi creşti „iarba” pe pervaz, la geam, a fost „scăpat de sub control”. Şi de-aici, uşor, uşor, treburile au început să evolueze. S-a virat către latura medicală: „de ce e interzis canabisul, doar el face bine „tradiţional” foarte multor boli?”. Şi-aşa, s-a trecut la pasul următor: acceptarea situaţiei de către populaţie. Mai mult, existenţa în farmacii a unor preparate din canabis a avut rolul de publicitate pozitivă. Iată aşadar noua vedetă: canabisul, noua „iarbă sfântă”.
În SUA afacerea e legală în 23 de state şi în Districtul Columbia. În tefelista Canadă, canabisul a fost total legalizat. Iar trendul merge înainte. Avem o nouă vedetă în formare. „Iarba plăcerii”, consumată „în scop recreaţional” va deveni următorul viciu acceptat şi încurajat al societăţii globale. Chiar dacă produce dependenţă, asta nu-i nicio problemă atunci când treaba e universal acceptată. Dăunează psihicului? Nici asta nu-i o problemă stringentă atâta timp cât sclavul e capabil să-şi execute task-urile alocate. Mai mult, canabisul e „bun pentru sănătate”. Aşa ne spune propaganda, deci aşa e!
Cei cu memoria scurtă sunt condamnaţi la repetarea greşelii. În anii 30, Lucky Strike derula în presă campania publicitară rămasă în anale ca monument de eficienţă. O fotografie a unui doctor privind un pachet de Lucky Strike având următorul text explicativ: „20679 Physicians say «Luckies are less irritating». «It’s toasted!» Your Throat Protection against irritation against cough”. Concluzia e simplă: simţi că ai răcit, că-ţi hârâie gâtul? Bagă o ţigară şi-ţi trece!
La fel urmează şi cu canabisul. Mai ales că „studiile” ne arată ce minunate efecte are pentru sănătate. Pentru sănătatea cui, v-aţi întrebat?
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice