Începutul războiului părea să le dea dreptate americanilor. Rușii au fost prinși de multe ori cu pantalonii în vine deoarece, chiar dacă aveau dotările necesare, nu exista coerența utilizării armelor. Mai mult, putem spune că întreaga confruntare a utilizat un soi de protocol ciudat. Inițial a fost o confruntare a armelor vechi, după care, de fiecare dată când Ucraina era copleșită, americanii au plusat cu tehnologie mai nouă, împingând și mai în față liniile roșii trasate de ruși.
Privind acum retrospectiv, putem spune că, în ciuda pierderilor avute, rușii au acceptat jocul deoarece aveau de câștigat. Cu toate că pare paradoxală afirmația, până la sfârșitul articolului o veți înțelege deplin. Cu fiecare armă avansată livrată Ucrainei, rușii au putut să-și verifice funcționalitatea propriilor arme, să constate dacă sunt într-adevăr sunt pregătiți și să facă „micile sau marile” corecții necesare pentru a-și actualiza sistemele.
Una dintre primele confruntări în care rușii au rămas perplecși a fost cea a dronelor. Am mai povestit episodul: în realitate rușii nu erau sub-dotați tehnologic. Aveau numeroase concepte, care mai de care mai interesante, însă NU EXISTA O PRODUCȚIE DE MASĂ. Lipsa unei producții de masă a unei arme înseamnă o lipsă de instrucție la nivelul liniilor înaintate ale frontului în ceea ce privește utilizarea acelor arme, astfel încât, chiar dacă sunt introduse, „conceptele” nu sunt folosite la adevărata lor capacitate. Ce a făcut Rusia deosebit de rapid a fost să-și transpună în realitate cercetările în domeniu. Și asta cu o viteză excepțională, la o calitate greu de imaginat din afară! În prima fază s-au achiziționat drone iraniene, cărora le-au dotat un „creier rusesc”(coordonarea prin Glonass și câteva protecții specifice pentru războiul electronic), lăsând industriei interne răgazul necesar producerii sistemului avansat polivalent Lancet, a dronelor avansate FPV și a altor sisteme specifice. La ora actuală dronele Lancet sunt, probabil, cele mai avansate sisteme din lume, utilizate de ruși pentru doborârea echipamentelor scumpe.
Ca un exemplu de dată recentă, este remarcabilă noua dronă multifuncțională din spumă, așa-numitul sistem Gerbera. Prin intermediul său se pot instrumenta atacuri în roi, înecând antiaeriana rivală prin împânzirea cerului cu drone ieftine, a căror doborâre costă enorm, dar care nici nu pot fi lăsate deoarece fac prăpăd atunci când își ating ținta. Această dronă este o variantă mult mai ieftină a „mobrei iraniene”(Geran-2), față de care are însă câteva avantaje nete. În primul rând e capabilă să colecteze informații pe care să le trimită în spate. Asemenea drone au fost trimise recent pentru a detecta locațiile dispozitivelor antiaeriene care apoi au fost „rezolvate” clasic de către ruși.
Un concept și mai nou este reprezentat de drona imună la orice atac electronic. Pentru a evita problemele de bruiaj, dar și pentru a transmite sigur date de o mare acuratețe în timp real, noua dronă rusească utilizează … un fir de fibră optică, cu care este legată la centrul de operare. Cu toate că ați putea crede că e o glumă, conceptul pare a-și face treaba remarcabil. Fără a ne întinde, putem spune că, în ceea ce privește utilizarea dronelor, rușii au reușit să acopere rămânerea în urmă, depășindu-și acum adversarii.
Însă adevăratul război se joacă la sol, unde sistemele de artilerie avansate chiar oferă un spectacol. Fără doar și poate, elementul crucial al războiului din Ucraina a fost eliberarea de către americani a sistemelor HIMARS. Aici e o poveste deosebit de interesantă!
HIMARS este un sistem proiectat de Lockheed Martin în urmă cu 40 de ani. Așadar, avem de-a face cu o tehnologie destul de veche, dar pe care NATO o consideră ultra-capabilă, astfel încât este răspândită peste tot prin armatele Alianței. De altfel, achiziția de HIMARS a devenit obligatorie pentru membrii NATO.
Care-i treaba cu această armă? În primul rând este o armă versatilă. Ea poate trage proiectile de 122 mm. Rușii au ca echivalent GRAD-ul, care utilizează același tip de muniție, doar că HIMARS este mult mai precis și trage la o distanță mai mare! Partea cu adevărat interesantă la HIMARS este că, o singură schimbare de modul, îl transformă dintr-un analog al GRAD-ului rusesc, într-un echipament care trage la distanță mare prin intermediul așa-numitului ATACMS. Spre deosebire de GRAD, muniția ATACMS are o rază medie de acțiune și o precizie uimitoare. Așadar, avem un sistem avansat care-i și deosebit de interesant din perspectivă economică întrucât achiziționezi un sistem versatil, înlocuind două clase de sisteme. Această analiză a fost suficientă pentru ca americanii să împingă HIMARS ca „arma finală”. Răspunsul rușilor a fost însă halucinant.
Echivalentul rusesc al ATACMS este racheta Iskander. Cu precizarea că raza de acțiune și precizia Iskander sunt mai mari decât în cazul ATACMS. Cu alte cuvinte, rușii au dotarea necesară, însă ea nu vine sub forma versatilei soluții HIMARS. Doar că, așa cum veți vedea, abordarea rusească este mult mai logică și le-a adus câștig de cauză.
În primul rând, imediat după ce americanii au împins ATACMS, am avut de-a face cu vreo câteva penetrări puternice ale teritoriului controlat de Rusia. Asta se întâmpla deoarece antiaeriana rusă nu era capabilă să intercepteze noile arme(întrucât nu existase o confruntare directă). Însă, într-un timp record – mai precis în vara lui 2022 – rușii și-au actualizat softul reușind interceptarea HIMARS, iar din 2023, sistemele Pantsir sunt capabile să dea jos 100% din rachetele americane. Cu alte cuvinte, în doar 1 an de luptă, rușii au găsit antidotul pentru ca 100% din ceea ce trage HIMARS să fie doborât. Însă nu e singura victorie. O rachetă standard trasă de HIMARS costă aproximativ 250 000 $, în timp ce ATACMS are un cost de aproximativ 2.5 milioane $!!! De partea cealaltă, muniția Pantsir costă aproximativ 20 000$ pe proiectil, însă conducerea superioară a armatei a trasat concernului ROSTEC sarcina de a reduce costul de producție al proiectilului. Cu alte cuvinte, apărarea costă între de peste zece ori și de peste o sută de ori mai puțin decât atacul dușmanului. Ceea ce înseamnă că Rusia câștigă enorm și din punctul de vedere al jocului economic. Însă și producția de muniție e importantă, iar la acest capitol, din nou, Rusia e campioană, având o capacitate de peste 20 de ori mai mare de producție a muniției Pantsir față de capacitatea Occidentului de producție a muniției HIMARS!
Însă mai e ceva, anume bomboana de pe colivă, care face ca principalul avantaj al HIMARS să fie și marea sa vulnerabilitate: în momentul în care distrugi un HIMARS al unui adversar, în realitate îi distrugi două arme: atât sistemul MLRS, cât și capacitatea de a trage la distanță cu ATACMS! Și asta se întâmplă acum în Ucraina, unde, Iskander-ul face prăpăd în sistemele HIMARS ucrainene. Iar cu fiecare Iskander eliberat, ucrainenii mai văd câte un HIMARS îngropat și fac cale întoarsă la SUA și restul „partenerilor” pentru a cere înlocuirea.
Ceea ce trebuie să înțelegeți este că acum ucrainenii folosesc ATACMS din disperare și nu pentru că ar obține vreun avantaj strategic. Asta ar trebui să înțelegeți din discursul unora precum Radu Tudor, gata să se entuziasmeze în fața oricărei flatulențe americane. Acum ucrainenii, după ce trag o rachetă ATACMS, se pun repejor pe fugă cu echipamentul pentru a nu fi surprinși de vreun Iskander. Chiar și așa, sistemele rusești de recunoaștere în teren, găsesc HIMARS-urile ascunse și le elimină destul de eficient.
Partea cu adevărat esențială este că sistemul Iskander suportă upgrade-uri suplimentare. Rușii lucrează la crearea de variante capabile să transporte mai mult explozibil, ceea ce-l transformă într-o armă impecabilă: cu cât duci precis o putere explozivă mai mare, cu atât rezolvi mai rapid problemele pe care le ai cu dușmanul. Iar de-aici începe o epopee interesantă deoarece, învinși fiind pe teren, americanii caută victoria împingând treburile și mai sus, anume în aer!
Epopeea cu F-16 nu e una întâmplătoare, ci pornită din nevoia de a furniza Ucrainei încă „o armă redutabilă, capabilă să-i termine pe ruși”. F-16, desigur, nu e nici pe departe o asemenea armă, fiind un avion depășit din punct de vedere tehnologic. Pe ce se bazează însă americanii? Pe același lucru pe care s-au bazat și-n cazul ATACMS, anume pe lovituri-surpriză, în locuri neacoperite de ruși. Astfel, diviziile de mâncători de rahat radutudoreni ai Alianței vor avea grăunțe de rumegat. Însă, după cum bine știm, experții militari nu se uită în gura mâncătorilor de rahat, ci pe realitățile din teren. În mod normal, F-16 nu poate face față niciunui avion rusesc, astfel încât întrebarea majoră care se pune este dacă SUA va împinge, în inconștiență, F-35 în Ucraina. Iar de-aici avem o telenovelă care se va dovedi de un teribil succes la public.
La fel ca și tancul Abrams – neutilizat din cauza performanțelor mizerabile și a costurilor masive de mentenanță – F-35 este un coșmar pentru armatele are-l dețin. Fiecare oră de zbor a unui F-35 are nevoie de nouă ore de mentenanță. Da, ați citit bine! Mai avem însă un indicator care ar trebui să vă atragă atenția, după 5 ani de utilizare, capacitatea de luptă a flotelor de F-35 achiziționate a scăzut de la 75% la sub 50%. Cu alte cuvinte, cumperi 10 avioane din care doar 7 sunt gata pentru misiuni, iar după 5 ani doar jumătate dintre acestea mai sunt capabile să zboare. Ce război poți întreține cu asemenea jeguri?
Poate vă gândiți că de aceea SUA a împins F-16 în Ucraina. De fapt, dată fiind vechimea avionului F-16, necesarul de mentenanță a ajuns la 15 ore pentru fiecare oră de funcționare!!! În plus, nu mai există piese de schimb, iar ucrainenii vor trebui să se specializeze în arta de a face din 2-3 avioane unul funcțional.
Chestiunea amintită în paragraful anterior nici nu trebuie demonstrată deoarece noi o pățim pe propria piele. Așa-zisa flotă de avioane F-16 a României este inutilizabilă, iar cel mai bine s-a văzut la manifestațiile de 1 decembrie, unde doar o singură dată au reușit să aducă un F-16 amărât la paradă. În rest, jale: ba a fost prea frig, ba n-a fost pista pregătită, ba au apărut alte probleme stringente. Cert este că mare brânză nu cred că vom vedea, dar nu m-ar mira ca, din disperare de cauză, americanii să împingă inclusiv F-35 Ucrainei, făcându-se efectiv de rahat.
După ce s-au făcut de râs cu Patriot, cu Abrams și cu restul tehnologiilor scumpe împinse inutil în Ucraina, e cazul să facă un ultim efort tefelistic și să împingă și F-35, pentru ca toți aburii propagandistici să se dovedească fără drept de tăgadă ceea ce sunt, anume niște simple flatulențe care n-au de-a face cu un război adevărat, pe termen lung.
Mulți, după expunerea aceasta, vor considera că diferențele care se văd în teren vor face ca, în final, Rusia să câștigă războiul din Ucraina. Doar că nu aceasta este miza. Rusia nu mai vrea să câștige meciul cu Ucraina, ci războiul cu SUA. Iar războiul adevărat este cel de pe mega-piața armelor. Aici va fi lupta care se va desfășura în viitorul apropiat. Puneți-vă în situația unei țări relativ neutre care vrea să achiziționeze arme pentru a-și satisface necesitățile de apărare. Ce va alege: tehnologia scumpă și inutilizabilă a americanilor, sau tehnologia rusească, dovedit învingătoare și deosebit de versatilă? Răspunsul e cât se poate de simplu.
Mai avem însă încă un aspect. Cu ocazia împingerii armelor americane în Ucraina, Rusia a mai făcut o promisiune, anume că va furniza armament avansat de-al său dușmanilor Americii. Vedem, pe moment, transportându-se cantități vaste de arme rusești în Iran. Nu știu dacă Iranul se va confrunta cu Israelul, dar e o probabilitate foarte mare s-o facă împotriva SUA, ori direct, ori prin intermediul proxy-ului yemenit. E doar o variantă din multe altele. SUA are numeroși dușmani în lume care vor fi deosebit de fericiți să achiziționeze arme care s-au dovedit superioare celor americane.
Autor: Dan Diaconu