O altă modă care apare de-a dreptul exploziv este cea a caselor mici. Construite pe structura unei rulote, aceste case promit confortul deplin în câțiva metri pătrați. Prețul unei asemenea hardughii este situat între 30 000$ și 60 000$, dar variantele de bază pot coborî până pe la 8000$, în timp ce cele de vârf se pot duce chiar la peste 100 000$.
Partea interesantă e că producătorii se laudă cu „deplinul confort” al acestor case. Spun ei că acolo poți locui într-un mod la fel de confortabil ca într-o casă veritabilă. Și, pornind de la aceste „principii solide”, s-au dezvoltat o grămadă de show-uri TV, concursuri, reviste, bloguri s.a.m.d. E o întreagă cultură „tiny”.
Iată-ne față în față cu două fenomene venite de peste Ocean absolut inaplicabile și fără sens aici. În ceea ce privește nașterea acasă, stau să mă gândesc sincer la ce anume o fi cool în chestia asa? Mizeria care se face? „Aventura” nașterii nesupravegheate în care n-ai habar dacă e bine sau rău ceea ce ți se întâmplă? Faptul că nu știi dacă noul născut este în regulă sau nu? Ce anume din toată asta te-ar face să te înhami la așa ceva? Culmea e că mișcarea nașterii acasă n-a apărut prin vreo comunitate retrogradă care refuză procedurile medicale, ci fix în mijlocul comunităților progresiste ale millennials-ilor americani.
De fapt moda asta nu-i chiar modă, ci o necesitate. Muierile acelea care se declară fascinante de născutul acasă, în realitate n-au asigurare de sănătate și, în aceste condiții, nașterea la spital le costă. Oups, iată cum sare iepurele din joben! Nu-i nimic fascinant în toată socoteala. Doar faptul că, asumându-și o asemenea naștere, în cazul în care totul va fi OK, au economisit niște bani. Chestia hazlie e că o necesitate cauzată de sărăcie s-a transformat peste noapte în „chestie cool”, marketată și împachetată astfel încât să ai impresia c-ai avea parte de nu știu ce scofală.
La fel stă socoteala și cu acele „tiny homes”. Cum naiba să-ți fie comod atunci când înghesui cel puțin un dormitor, un living, o bucătărie și-o baie într-un spațiu mai mic decât biroul meu? Stau să mă gândesc cât de chinuitor e să dormi într-un asemenea spațiu într-o vară călduroasă, mai ales în condițiile în care „dormitorul” e situat în partea superioară a „casei”. Cât de repede te trezești cu senzația că n-ai aer într-un spațiu atât de mic? Ce anume e oare confortabil într-un asemenea spațiu???
Ca și în cazul nașterilor acasă, și-n fenomenul „tiny house” se ascunde un detaliu esențial: aproape întreaga generație millennials e falită. E o generație ratată și adusă pe marginea prăpastiei de ideologia care le-a fost inoculată. Mantra „share”, prin intermediul căreia ne „demonstrau” nouă rudimentarilor și proștilor cât de mișto e să stai cu chirie în loc să-ți cumperi casa ta, s-a prăbușit cu primul val de „restructurare” provocat de pandemie. Și uite-așa, impetuoșii revoluționari s-au trezit că nu au niciun chior în buzunar și, mai mult, n-au unde să stea. Desigur, ca niște progresiști autentici, și-au găsit refugiul în casele părinților, dar nici acolo nu pot face mulți purici. Astfel încât se văd nevoiți să se retragă în parcurile de rulote. Doar că, de făcut n-o fac așa, la modul banal. Au dat-o pe „eco”: cică astfel îți reduci impactul energetic și salvezi planeta. Indiferent însă de terminologia utilizată, realitatea e una singură: locuitorul de micro-casă e la fel de eșuat precum cei care umplu parcurile de rulote de la periferia orașelor americane.