Mă simt cuprins de disperare când văd cum, cu atâta seninătate, asistăm pasiv la propria lichidare. Suntem un popor eminamente laș, căldicel, care se retrage atunci când e cazul să-și arate puterea și se ridică abia atunci când e prea târziu și nu se mai poate face nimic. E o dimensiune tragică în toată această atitudine paradoxală a noastră.
Dar nu-i doar atât. Un diavol ne împinge de la spate și ne îndeamnă, de fiecare dată, să-l lichidăm pe cel care ne-a făcut bine sau ne-a îndemnat pe calea cea bună. Ce să ne mai mire în condițiile în care istoria noastră națională e clădită pe trădări mârșave? V-ați întrebat vreodată cuma fost posibil ca un domn al locului să fie forțat – sub amenințarea revolverului – să plece pentru a face loc unui principe străin? Și cum de atunci poporul a stat pasiv precum un bou, privind ticăloșii și nefăcând nimic?
Singura țară din lume – în afară de Vatican – care nu a avut datorii externe era România. A fost, probabil, cea mai puternică declarație de independență care putea fi făcută în condițiile lumii de azi. În loc să-i ridice statuie, românii l-au împușcat pe Ceaușescu în ziua de Crăciun ca pe un câine. Singurul conducător din Est care-a fost lichidat în condițiile în care – în ciuda foametei de zece ani pe care-am suferit-o – aveam poziția economică cea mai favorabilă.
Mă uit cum au scos imbecilii fotografii cu casa profesorului Beuran și cum se mai dau cu fundul de pământ întrebându-se „cu ce bani a făcut căsoaia aia?”. Păi ce-ați fi vrut, imbecililor? Să trăiască în bordei? La fel vă dădeați și cu fundul de pământ la Revoluție când urlați că „Nicu Ceaușescu avea în mașină două cartușe de Kent și-un pachet de cafea”. Păi cât de prost să fii ca să te-agiți pentru atâta lucru?
Nu-i totuși posibil ca o națiune să-și caroteze cu atâta ardoare elitele, să toarne apă fierbinte la rădăcina oricărui lăstar care îndrăznește să se ridice. Asta se întâmplă deoarece toată lașitatea pasivității capătă forme monstruoase de solidaritate atunci când trebuie să-l distrugă pe celălalt. „Decât ăla mai bine să vină un străin!” – e strigătul imbecil care urlă dintr-un întuneric al sufletului nostru pe care nu suntem capabili să-l eliminăm. Culmea e că, în ciuda acestui comportament irațional, când e vorba să dăm ochi cu unul care-a reușit în afara țării devenim brusc slugarnici și ne punem la picioarele lui cu aceeași solidaritate cu care l-am fi ucis prematur.
Atunci când bietul Țuțea spunea că „am făcut treisprezece ani de pușcărie pentru un popor de idioți” avea perfectă dreptate. Aceeași dreptate pe care-o avea și Brâncuși când, cu năduf a spus: „v-am lăsat săraci și proști, v-am găsit și mai săraci și și mai proști”.
De ce se-ntâmplă toate acestea? Părerea mea e că avem de-a face cu două părți are României. Pe de-o parte adevăratul popor care are curățenia necesară pentru a nu se lăsa pradă acestor instincte autohtone, dar care e în minoritate și, de cealaltă parte populația masificată care-i o structură diformă, animalică, fără nicio lege și haotică în sine. Tind să cred că abia când vom înțelege care-i poporul, adică atunci când vom putea distinge curatul de necurat, abia atunci ne vom putea trezi. Și cum acel moment nu-l văd să fie în niciun caz prea curând singura îndeletnicire a celor care se cred parte a acestui popor trebuie să fie cea de menținere a propriei curățenii, de deparazitare continuă până la momentul marii întâlniri.
Știu că nu-i nimic optimist în ceea ce-am scris, dar e mai bine să privim realitatea așa cum e decât să ne facem iluzii și să ajungem la regrete inutile.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice