O întâmplare de la începutul actualului conflict pe care, de ceva vreme, țin să v-o spun. Turcia primise informația că e iminentă bombardarea Iranului, devenind cât se poate de clar că războiul va începe. Motiv pentru care s-a activat „planul roșu”.
Turcia a deplasat o importantă forță de descurajare la granița cu Iranul. Nu e vorba de armată în adevăratul sens al cuvântului deoarece turcii nu aveau ca interes intrarea în luptă. Trupele masate erau necesare păzirii graniței, pentru a evita un număr mare de refugiați. Așa au apărut trupe de jandarmerie, vehicule rapide, drone și o întărire masivă a pazei la nivelul zidului de beton construit la frontieră.
Conform simulării turcești, un război în Iran ar fi adus numeroși imigranți în Turcia, iar Erdogan nu era interesat de un astfel de exod. Nu doar din cauza cheltuielilor imense care ar fi rezultat, ci, mai ales, ca efect al probabilității foarte mari de a se trezi cu un un imens număr de etnici kurzi. Astfel încât și-a spus că e mult mai bine, din punct de vedere strategic, să respingă aproape violent primul val de posibili refugiați, astfel încât aceștia să ducă mai departe vestea că pe-acolo nu se poate trece.
Gândirea turcului era corectă, astfel încât a concentrat un mare număr de trupe pe graniță, atât de mare încât a stârnit îngrijorarea Iranului. Chiar a fost nevoie de o convorbire între miniștrii de Externe ai celor două țări, care s-au consultat în această privință.
Bombardamentele au început masiv, după cum bine știți. Doar că granița apărată de armată și jandarmerie rămânea goală. La câteva ore mass media a început să vorbească despre „atacul devastator” al Israelului și SUA asupra Iranului. Din nou, dinspre Iran nu se vedea nicio mișcare. Nici măcar obișnuitele treceri de frontieră din zilele normale. Semn că iranianului nu-i mai ardea de bănănăit.
Însă, după încă vreo câteva ore, punctele închise de trecere a frontierei – ca de exemplu Gürbulak – Bazargan – au trebuit să facă față unui prim asalt de cetățeni profund emoționați și dornici să treacă granița cât mai repede. Agenții și soldații de la fața locului au rămas uimiți în fața afluxului absolut inexplicabil și pentru care nu fuseseră pregătiți. Punctul de trecere s-a umplut de iranieni. A fost probabil momentul în care, inclusiv ei, turcii, au fost marcați de un sentiment pe care nu și-l imaginau. Iranienii erau calmi, dar în același timp nerăbdători să se deschidă vama. Care, repet, era închisă. Au trebuit să vină vameșii să deschidă punctul de trecere a frontierei, iar autoritățile turcești nu mai înțelegeau nimic.
De fapt ce se întâmplase? Afluxul de cetățeni iranieni era dinspre Turcia spre Iran. Conștienți că țara lor e în probleme, iranienii din Turcia nu s-au mai simțit siguri în străinătate și au dat buzna pentru a se întoarce în țara lor. Și uite-așa, șiruri kilometrice s-au format la punctele de trecere a frontierei spre Iran. Studenți, oameni de afaceri sau alții care lucrau în Turcia căutau să părăsească rapid străinătatea pentru a reveni în țara mamă.
A fost un moment de perplexitate profundă. Desigur, imediat după incident, pe măsură ce inexplicabila știre se răspândea, propaganda a fabricat o știre falsă, cum că toți cei care se întorceau o făceau pentru a se alătura manifestațiilor de protest. Care manifestații de protest au încetat subit la momentul începerii războiului, adică exact atunci când americanii și israelienii transmiteau prin toată mass media vândută și pe toate canalele posibile că „iranienii trebuie să iasă în stradă ca să-și ia țara înapoi”.
Pesemne ăsta era visul lor umed, crezând că toți sunt mămăligi proaste, numai bune de prostit cu slogane seci și lipsite de sens. N-a mers. Tot ce-au obținut a fost contrar planificărilor lor absurde. Așa lumea a înțeles că Iranul e altceva. Doar ei, agresorii, nu reușesc încă să vadă ceea ce toată planeta vede și admiră. Da, mai există țări pe care oamenii lor le iubesc sincer, de care se simt atât de atașați încât revin la greu în țară, lăsând totul baltă.
În continuare, în timp ce peste tot în zona de conflict granițele și aeroporturile sunt pline-ochi de oameni care vor să fugă, în Iran e liniște. Oamenii rămân în țară atâta timp cât simt că țara e a lor.
Spre deosebire de Iran, când pe-aici începuse procesul de recrutare – care încă nu s-a oprit – tefeleii îi înjurau pe oameni că refuză să lupte într-un eventual conflict cu Rusia. Păi pentru ce să lupte, retardaților? Pentru multinaționalele care-au furat totul de la om, pentru UE și NATO care ne-au jefuit mai rău decât toți ocupanții istoriei? Pentru cretini ca Nicu Psihicu, Bolojan și toată târla de neaveniți de prin Parlament și instituțiile statului? Toți dobitocii ăștia nu înțeleg că românului – și occidentalului în egală măsură – le-a ajuns atât de rău cuțitul la os încât, dacă vreun așa-zis stat ostil dă o bombă pe Parlament, s-ar putea ca cetățenii români să-l roage pe agresor să trimită și un întreg aparat de conducere care să se asigure că n-a mai scăpat vreun șobolan prin conducerea țării. Asta e deosebirea!
Autor: Dan Diaconu