Văd că s-au încins rău spiritele în ceea ce privește războiul dintre Iran și Israel, iar chestia asta se vede cel mai transparent în zona comentariilor unde fiecare are câte o idee. Iar cei încinși, indiferent de ce parte ar fi, mă înjură pe mine deoarece nu le convine ce aud. Motiv pentru care voi încerca azi să prezint situația cât se poate de detaliat, astfel încât cei care au de gând să comenteze, cel puțin s-o facă în cunoștință de cauză.
Înainte de a avea actuala organizare, Iranul era condus de șahul Mohammad Reza Pahlavi, un cretin în toată regula care, în timp ce Iranul se zbătea într-o sărăcie cruntă, obișnuia să zboare cu Concorde-ul la Paris pentru a lua masa pe la vreun restaurant renumit de-acolo. Politicile sale au fost unele de remorcare a țării la interesele străine(americano-israeliene), în timp ce sărăcia creștea la cote inimaginabile.
Revoluția Islamică a venit într-un context în care islamul a fost un adevărat refugiu pentru regăsirea identității naționale. Astfel, după ani de teroare și decizii tembele, oamenii s-au ridicat și au eliminat conducerea coruptă a țării pentru a înființa o societate islamică. În sine, regimul este unul ciudat: o încrengătură de islam, democrație, egalitarism socialist s.a.m.d. Dacă mi-ar fi spus cineva anterior Revoluției Islamice că vreun stat ar putea avea o asemenea formă de guvernământ aș fi spus că, pur și simplu, așa ceva nu se poate. Dar realitatea a arătat că se poate.
Pentru a înnăbuși Revoluția Islamică, jigodia Mohammad Reza Pahlavi a omorât vreo 60 000 de oameni, iar apoi – când a văzut că n-o mai poate scoate la cap – a șters-o englezește, declarând că „nu-și poate omorî proprii cetățeni”. Vă dați seama că de plecat a plecat de frică să nu fie judecat de cei pe care-i oprimase. Așa și-a stabilit un regim în exil, de parcă l-ar fi regretat cineva.
Ceea ce trebuie să înțelegeți este că Iranul nu e nici pe departe ceea ce vă spune mass media occidentală, adică o dictatură feroce unde n-ai voie să-ți exprimi opiniile. Aiurea, întotdeauna în Iran se dau lupte politice crâncene, au loc dezbateri de idei. Actualul președinte, de exemplu, a venit cu un program care-și propunea pacificarea a relațiilor cu Occidentul, asta în ciuda ayatollah-ului care e mult mai radical. Așadar ar trebui să înțelegeți că acolo țara este condusă într-un mod cât se poate de democratic. Într-adevăr, religia are o importanță mai mare decât în orice țară contemporană, dar asta vine din tradiția lor.
Îmi mai spun câte unii că persanii sunt oprimați de către musulmani. Prostie mai mare nici că există! Putem vorbi despre un efect negativ al islamului asupra spiritului tradițional persan, dar trecerea la islam s-a făcut treptat, după moartea Imperiului Sasanid din anul 651. Decât să aducem în discuție adeziunea persanilor către islam, mai bine putem vorbi despre cotirea lor către aripa șiită a islamului, petrecută în secolul al XVI-lea, sub șahul Ismail. Dar, doar din prezentarea datelor, înțelegeți mai bine că cele două aspecte au fost pecetluite de trecerea timpului.
Și-acum, înțelegând contextul Republicii Islamice, să trecem la analiza la rece a conflictului. Știm că Israelul a atacat, denunțând un pericol existențial pentru sine. OK, poate-mi explică mai bine autoritățile de acolo cum poți să te consideri „amenințat existențial” de o țară aflată la mii de kilometri distanță de tine, cu care nu te învecinezi. E absurd. Mai mult, până acum a observat toată lumea că Iranul nu a fost niciodată primul care a atacat, ci a făcut-o doar după ce a fost atacat de către Israel. Așadar, indiferent cum și-ar roti Bibi limba, atacul asupra Iranului a fost unul gratuit, iar reacția perșilor este cât se poate de îndreptățită.
Nu-mi dau seama, totuși, după câte încălcări ale bunului simț a făcut Netaniahu, după câte crime atroce de război a comis în Gaza(alături de armata sa „morală”), cine naiba mai poate avea stomacul atât de tare încât să digere și minciuna asta cu „pericolul existențial”?
De altfel, văzând cum au fost făcuți praf iranienii – cu drone care-au atacat de la sol și au invalidat cea mai mare parte a antiaerienei – tind să cred că evreii au fost cei care au pompat imaginea unui Iran puternic pentru a prezenta acum totul ca pe o victorie fenomenală. Nu știu însă dacă nu s-au încurcat. Între timp am mai stat de vorbă cu experți veritabili ai fenomenului, care mi-au spun că, într-adevăr, din punct de vedere al aviației și navelor iranienii sunt oarecum praf, dar că din punct de vedere al rachetelor balistice sunt foarte buni, acestea fiind deosebit de precisa și puternice.
În ceea ce privește desfășurarea conflictului, încă nu se poate pune un diagnostic întrucât pare că se pregătesc atacuri destul de complexe de ambele părți. Pe moment Iranul trimite armament ieftin pentru a consuma cât mai mult din antiaeriana Israelului. Spre exemplu, în rachetele Fattah antiaeriana israeliană trage cu câte 3 rachete și diferite tot nu pot intercepta mare lucru. Asta înseamnă atât consum, cât și epuizarea morață treptată a echipamentelor care compun antiaeriana israeliană.
Personal cred că, după ce vor constata că antiaeriana israeliană scade în precizie/intensitate, vor da cu Emad. Aceasta este o rachetă balistică cu rază medie de acțiune(MRBM) având aproximativ o tonă de material exploziv. De asemenea, detonarea sa se face în aer, astfel încât impactul său este mult mai mare.
În același timp, trebuie să menționăm că au sărit de partea Iranului atât Pakistanul cât și Coreea de nord, ambele puteri nucleare. Nu-mi dau seama cum ar putea fi „pedepsită” Coreea de Nord dacă ar da arme avansate Iranului. De asemenea, în ceea ce privește Pakistanul situația e și mai complexă întrucât India are interesul ca Iranul să rămână neatins pentru a se putea deschide coridorul Nord-Sud cu Rusia. Iartă cuim, paradoxal, Pakistanul și India trag la aceeași căruță!
De celalată parte, Israelul merg pe o forțare a prăbușirii guvernului. L-au scos de la naftalină pe „șăhuțul” Reza Pahlavi, fiul deviantului care a fost înlocuit de Revoluție. Acesta face tot felul de postări șugubețe, arătându-și disponibilitatea să reîmpace Iranul cu SUA. Observăm, de asemenea, ștergerea din sursele publice ale dezastrului creat de tatăl șahului fără de țară. Ceea ce e specific.
Din punct de vedere pragmatic, israelienii încearcă să-l omoare pe Ayatollah, ca să „demonstreze” că au decapitat puterea de la Teheran, cu toate că oamenii sunt suficient de legați de liderul spiritual. Mai mult, Ayatollahul oricum e în vârstă și, mai devreme sau mai târziu, va fi înlocuit. Deci impactul nu mi se pare prea mare. Însă, așa cum au avut oameni la sol și au reușit să facă prăpădul pe care l-au făcut, pot avea oameni infiltrați care să decapiteze cu adevărat Iranul, lăsându-l într-un vid de putere. Iar din acel moment problemele vor fi mari. Să nu uităm însă că,dacă Israelul va fi prea slăbit, SUA va intra de partea sa, cu absolut ce poate fi pus la bătaie.
Așadar, avem un soi de foc încă mocnit. Iranul a arătat ceva, cu toate că nu decisiv. Israelul promite represalii și cere SUA „bomba tuturor bombelor”. Asta ca să nu folosească bomba atomică. E posibilă folosirea bombei atomice? Nu știu, e o întrebare, dar după Iranul poate găsi „furnizori” de asemenea arme.
Cu toate că războiul nu e încă decis, există întrebări de fiecare parte. Cel mai probabil, săptămâna viitoare vom primi și răspunsul ferm întrucât, din câte se vede, totul pare că se tranșează rapid.
Autor: Dan Diaconu