Afirmaţia a fost făcută de către un preot pe facebook. Acum putem începe cu începutul, anume întrebându-ne ce caută preotul pe facebook. Nu-mi dau seama dacă e tocmai normală apariţia unui preot care „trage la vânătoarea de like-uri”, între pipiţele care-şi arată componentele anatomice şi idioţii care le admiră, precum şi multe alte chestiuni care ţin de josul lumii acesteia. Mă rog, las pentru altă dată locul acestor consideraţii deoarece mi se pare mult mai importantă tema ridicată de acel preot(care înţeleg că n-ar avea dreptul să intre în bisericile din România din cauza unor diferende cu clerul de aici).
O să fiu abrupt: omul are dreptate. De fapt şi mai apăsat spun că are perfectă dreptate! Nu există indicator care să ne arate mai fidel starea de cădere în care ne aflăm decât invazia animalelor de companie. Merg la plimbare şi mă împiedic în căţei. Când mă mai invită câte cineva în vizită şi simt de la intrare mirosul de urină de pisică îmi vine să mă urc pe pereţi şi mă scuz că n-o să stau mult deoarece a intervenit o urgenţă. „N-ai dreptate, sunt nisipuri absorbante care elimină total mirosul, aşa că nu-i adevărat că la cei care au pisică mirose!” – vor sări imediat „iubitorii de animale”. Ba nu, dragii mei, pute înfiorător. Eu simt mirosul şi mă deranjează. Ştiu că pot părea exagerat, dar de multe ori când merg cu avionul le întreb pe însoţitoare dacă a fost vreo pisică la bord la cursa anterioară şi de fiecare dată se uită strâmb la mine întrebându-mă de unde ştiu. Pentru că miroase, iar mirosul acela este perfect identificabil de către un om care nu trăieşte cu pisica. Ia gândiţi-vă, dacă ar lăsa porcii să călătorească în avioane, în cuşti dichisite, credeţi că ar rămâne mirosul după?
Nu mi-o luaţi în nume de rău. Ca orice om, am câine şi pisici – ce-i drept pisicile îmi cam vin de pe la vecini. Câinele şi pisicile de la ţară le am din raţiuni practice, deoarece într-o gospodărie fiecare componentă trebuie să servească unui scop. Acasă îmi cam vin pisici de prin vecini. În ciuda consideraţiilor pe care le-aţi putea avea, din când în când le dau să mănânce câte ceva. Deh, sunt destule resturi prin casă. Dar spaţiile lor de acţiune sunt strict delimitate. Pisicile n-au ce căuta pe terasă, ci doar în curte. Nici măcar în grădină. E drept, mi-a luat destul de mult să pun la punct „sistemul” ca să nu mai fie nevoie să le alerg. Noroc cu ruta plantată de jur împrejurul terasei şi delimitând grădina. Toată lumea e mulţumită.
Ca să fiu bine înţeles, am pornit de la chestiunile imediate care ţin de incompatibilitatea dintre noi şi animale. În general speciile stau separate, nu trăiesc împreună. Aşa cum nu e normal să stai cu porcu-n casă, la fel nu e normal să stai nici cu pisica, hamsterul, căţelul sau mai ştiu eu ce alte jivine. Întreaga industrie a animalelor de companie e una a căderii. De ce ai ţine iguană în casă? De ce ai ţine piton, crocodil sau mai ştiu eu ce lighioană ciudată? Ce anume dezechilibru psihic ai pentru a face una ca asta?
„Sufăr de singurătate” – spun unii şi probabil că au dreptate. Asta o spun în ciuda faptului că locuiesc într-un bloc precum un stup. Nu e suspect că oameni din sate izolate nu suferă de singurătate, în timp ce indivizii din oraşele noastre tip stup sunt într-un asemenea hal de atomizare încât se simt mai siguri decât cel al cărui vecin se află la kilometri distanţă? Nu e ciudat? Ba da, aşa cum am spus, e un semn al căderii.
Actuala societate a reuşit ca, prin materialism, să distrugă total spiritul comunitar, să tranforme mega-comunităţile oraşelor într-o reuniune de insule umane plutind în derivă. Aşa se ajunge la kodokushi, fenomenul oamenilor care mor neştiuţi, fiind descoperiţi după luni de zile, în stadii avansate de descompunere. Asta se întâmplă în ciuda faptului că trăiesc în unele dintre cele mai mari aglomerări urbane din lume. Cum era Atena antică în care fiecare ştia ce probleme are celălalt şi în care treburile cetăţii erau îndatoriri ale fiecăruia şi ale tuturor împreună? „Eu nu-mi cunosc vecinii cu toate că stau în blocul ăla de cinci ani” – îmi spunea un băiat tinerel. O considera un semn de superioritate, astfel încât a rămas surprins când l-am întrebat dacă asta i se pare un semn de normalitate.
Tuturor celor care „suferă de singurătate” le recomand ca singură soluţie fuga de singurătate prin reconectarea cu ceilalţi. Decât să stai să perii un câine care năpârlește, mai bine stai la o cafea cu un prieten, mai bine te plimbi în parc cu un cunoscut etc. Din păcate nebunia lumii de azi ne-a făcut să ne pierdem abilitatea de a ne conecta fix când avem mai multă nevoie ca niciodată unii de alţii. Lăsaţi animalele dacă nu vreţi să împărtăşiţi destinul Cristinei Ţopescu! Animalul nu este om, ci un substitut, o formă de drog plăcută societăţii de azi deoarece contribuie la atomizarea individului.
Există însă o fundamentare şi din punct de vedere spiritual şi mi se pare suspect că domnul Bănescu – cel care acţionează de parcă ar fi reprezentantul lui Soros la vârful Bisericii Ortodoxe – nu a luat până acum o poziţie fermă. Biserica a identificat acest mod de alienare încă din cele mai vechi timpuri, existând numeroase mărturii şi critici despre această patimă. Îmi reverberează în minte o zicere a Sfântului Siluan Athonitul care, fiind de dată mai recentă, rezonează mult mai mult cu noi, cei de azi(sublinierile îmi aparţin):
„Sunt oameni care se leagă de vieţuitoare şi le privesc, le mângâie şi vorbesc cu ele. Ei au lăsat iubirea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, se pierde în ei şi iubirea de fraţi, pentru care Hristos Însuşi a murit în mari chinuri. A face aceasta e un lucru lipsit de minte. A hrăni animalele şi vietăţile şi a nu le bate – în aceasta stă mila omului faţă de ele; dar a te lega de ele, a le iubi, a le privi şi vorbi – acestea le face un suflet lipsit de minte. (…)
Fiarele sălbatice, animalele din ogradă şi toate vieţuitoarele sunt pământ, iar noi nu trebuie să ne legăm mintea de pământ, ci să iubim cu toată puterea minţii pe Domnul, pe Maica Sa Preacurată, Ocrotitoarea noastră şi pe sfinţi să-i cinstim; ei se roagă pentru noi şi se întristează atunci când călcăm poruncile lui Dumnezeu”.
Nu sunt eu mare bisericos, dar pentru mulţi dintre cei care pretind asta stând în fotoliu şi mângâindu-şi pisica, o asemenea lecţie ar fi trebuit să fie predat de la vârful Bisericii. Deoarece aşa e, cu pisica nu intri în Rai! N-ai cum!
Autor: Dan Diaconu