Statutul de semi-autonomie avut de Principatele Române a fost multă vreme pentru turci una dintre cele mai eficiente metode de a împăca şi capra şi varza. De multe ori turcii se amestecau în alegerea domnitorului şi reuşeau să înscăuneze un domnitor-telecomandă care devenea chezaşul plăţii birului. Ştiau ei ce ştiau: domnitorul local vorbea pe limba localnicilor, avea aceleaşi apucături ca şi aceştia şi ştia cum să pună problema când era vorba de biruri. În general sistemul le-a funcţionat, dar aveau şi probleme.
Se mai nimerea câte un domnitor vertical care constata că birul e prea mare şi se revolta. Uneori câştiga, alteori o sfârşea tragic. Indiferent de rezultat, în general birurile scădeau. Pentru ca apoi să urce treptat.
Pe măsură ce Imperiul Otoman a degenerat, la fel s-a întâmplat şi cu „oasele domneşti” de-aici. Ultima „suflare” adevărată(dar nu prea românească) a fost a lui Dimitrie Cantemir care s-a aliat cu Imperiul Rus în Războiul Ruso-Turc(1710-1713). Era cât pe-aci s-o sfeclească dacă n-o ştergea la ruşi. Astfel, turcii au schimbat foaia şi n-au mai permis alegerea domnitorilor, fiind numiţi direct de Marea Poartă. Pretendenţii la tron au început să supraliciteze. Dar treburile au scăpat de sub control când prinţul Ştefan Cantacuzino s-a aliat cu prințul Eugeniu de Savoia, astfel încât domnia românilor sub turci a cam luat sfârşit.
Aşa au intrat în scenă fanarioţii, grecotei străini de ţară care aveau un singur rost: acoperirea datoriilor făcute pentru mituirea sultanului şi-apoi căpătuiala. Un adevărat blestem pentru cele două Principate. Atât de iraţionali erau fanarioţii încât, de câteva ori, a intervenit inclusiv Sultanul pentru ca birurile să nu intre în zona iraţională. Spre exemplu, Ahmed al III-lea a plătit el însuşi o parte a datoriei lui Nicolae Mavrocordat pentru a mai coborî jugul asupra populaţiei române.
Abia în 1822 s-a scăpat de beleaua fanariotă, iar apogeul domniilor pământene s-a terminat odată cu Alexandru Ioan Cuza. După ne-au adus casă regală străină care a supervizat tranzacţionarea noastră spre ruşi. Abia sub comunişti am scăpat cu Ceauşescu. Şi s-a văzut cât de rău a sfârşit-o. După acest accident, în fruntea ţării n-a mai fost acceptat un român pur, fiind preferaţi alogenii. Din 2014 s-a trecut din nou la zodia nefastă a „domnitorului străin”. Se impune un dobitoc fără nicio legătură cu noi care execută întocmai ceea ce-i cere stăpânul. Iar neamţul ce putea face mai mult decât să pună un prim-ministru ungur?
Mă întreb totuşi, chiar atât de dobitoci suntem? Chiar atât de retardaţi încât să nu mai fim capabili să găsim români? Oameni buni, sunteţi proşti? Dacă România e ţara românilor, ce ce n-o conduce un român? Doar puşcăria e pentru români? Gândiţi-vă bine, în special voi, tineri sau mai bătrâni retardaţi care „tefeliţi” zi şi noapte, oare dacă ţara se numeşte România, de ce nu-s români la butoane? Aţi mai întâlnit vreun român? Mai sunt români în ţara asta?
P.S. Exerciţiu pentru boi:
– Germania e condusă de nemţi
– Franţa e condusă de francezi
– Polonia e condusă de polonezi
– Ungaria e condusă de unguri
– Până şi Bulgaria e condusă de bulgari
Dacă n-aţi înţeles cum stau lucrurile, înseamnă că sunteţi retardaţi şi trebuie să mergeţi la doctor.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice