6 martie 2021, Najaf. Într-un apartament modest situat în apropierea mormântului legendarului imam Ali, a ajuns strălucitoarea delegație a Vaticanului, condusă de Papa Francisc în persoană. Ce oare putea justifica o asemenea „descălecare” într-un spațiu modest, mult prea îndepărtat – atât din punct de vedere al distanței, dar și al standardelor – de Vatican? Numele Al-Sistani nu spune mare lucru marii majorități a celor de pe Bătrânul Continent. Și-atunci, de ce s-a abătut Papa, acest vârf religios al globalismului, tocmai în acea „fundătură”?
Al-Sistani este, de departe, cea mai respectată figură a șiiților. A dovedit până acum un echilibru deplin, specific marilor lideri spirituali. Nu face politică, dar asta nu înseamnă cu nu iese în fața poporului atunci când situația o reclamă. Luările sale de poziție sunt scurte și acide. În rest își vede de cele sfinte. E un ascet, considerat de poporul său un sfânt în viață. Sentimentul pe care l-am avut privind fotografiile de la eveniment a fost unul similar celui care te cuprinde văzând un șmecher – care-n viața de zi cu zi e un borfaș ordinar – mergând să ceară binecuvântare de la un pustnic rupt de lume despre care-a auzit el că e sfânt. În cazul lui Francisc era vorba tot de o binecuvântare, dar de una care privea mult prea pământescul domeniu al expansiunii globalismului, „religie” pe care acest impostor o slujește cu grație. În fapt, Papa a jucat un rol de lance în lupta dusă de americani pentru ruperea comunității șiite de Iran. Nu am habar ce s-a discutat în întâlnirea de peste patruzeci de minute, însă tonul sec al comunicatelor nu pare a-l fi deturnat pe Al-Sistani de la rutina sa de-o viață.
La momentul respectiv, vizita Papei fost cumva misterioasă și de neînțeles. Recent a venit și dezlegarea misterului: China a anunțat investiții gigantice în Iran. Tratatul include însă și un asterisc care are o importanță covârșitoare. Pentru a-și proteja investițiile, China va dizloca peste cinci mii de militari în Iran. Spre disperarea americanilor, China are deja zece mii de militari în Djibouti, iar cu cei cinci mii masați în Iran își crește cu 50% prezența în zonă. Mai e ceva, anume locația unde vor staționa militarii chinezi. Surse iraniene vorbesc despre construcția bazei militare chineze în imediata apropiere a uneia dintre facilitățile cheie ale industriei nucleare iraniene, fapt care ar asigura o protecție suplimentară programului nuclear iranian.
Aș mai sugera o conexiune: aflat într-o vizită oficială în Balcani, Wei Fenghe, Ministrul Apărării din China a spus că țara sa nu va mai permite repetarea evenimentelor din anii 90, cu trimitere directă atât la bombardarea Serbiei, dar și la bombardarea Ambasadei Chinei. Dacă ați uitat evenimentul vă voi repeta un element pe care l-am spus de multe ori: China nu uită niciodată și, mai mult, are obiceiul de a-și reaminti de evenimentele petrecute în trecut atunci când nimeni nu se mai așteaptă. Eu zic să nu uitați chestia asta! Mai mult, vă voi atrage atenția asupra unui alt element îngrijorător pentru noi: vizita ministrului chinez a cuprins Ungaria, Serbia, Macedonia de Nord și Grecia. E un „cordon” care ne ocolește și care ne va produce probleme în viitor. Din nou, conduși fiind de păpușari, ne poziționăm din ce în ce mai prost. Să revenim însă în teren.
În noiembrie 2019, regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a șocat lumea în momentul în care a anunțat că nu va reînnoi câteva părți din Tratatul de pace cu Israelul pe care tatăl său, Regele Hussein, îl semnase în 1994. Este vorba despre încetarea „închirierii” către Israel a două teritorii strategice: al Baqura și al Ghamr. Povestea e încurcată. Atitudinea Iordaniei vine după ce Trump a forțat mutarea capitalei Israelului la Ierusalim, în condițiile în care controversele legate de Orașul Sfânt sunt departe de a fi rezolvate.
Ca o întâmplare, fostul moștenitor al tronului regal al Iordaniei, prințul Hamzah, mai tânărul frate vitreg al Regelui Abdullah, a pus la cale o lovitură de stat în Iordania. Hamzah a încercat să-i monteze pe liderii tribali împotriva fratelui său. Alegerea lui Hamzah pentru instrumentarea loviturii de stat nu e deloc surprinzătoare. Copil al ultimei soții a Regelui Hussein, americanca Elizabeth Halady(supranumită și Grace Kelly a Orientului), Hamzah era simpatizat de poporul iordanian în special datorită asemănării sale fizice cu fostul rege Hussein. Desigur, la popularitatea aceasta a contribuit și o propagandă subtilă care l-a tot aruncat în față. În 2004, pentru a-și consolida puterea, regele Abdullah și-a numit fiul cel mare succesor oficial al coroanei, înlăturând speranțele micului Hamzah. Din acest punct de vedere, situarea lui Hamzah în fruntea conspirației nu este deloc surprinzătoare. Culmea, criticile pe care acesta le aducea fratelui său țineau de subiectele favorite ale tefeleilor de azi: anticorupție, justiție, progres etc. Vă sună cunoscut?
Doar că mișcarea lui Abdullah a fost una îndelung aplaudată de popor, în timp ce tentativa lui Hamzah i-a redus definitiv orice orice șansă. De partea cealaltă a graniței, în Israel, mișcarea Iordaniei e văzută ca o pierdere de teritorii. „Țara noastră își pierde iar pământul” spun mulți – cu toate că respectivele teritorii fuseseră „pierdute” încă din 1994 – în timp ce liderii religioși vorbesc despre o profeție cunoscută atât de către musulmani, dar și de către evrei. În cazul în care se vor găsi legături cu Israelul în tentativa lui Hamzah, apele se vor tulbura teribil.
Și, pentru că suntem pe tărâmul loviturilor de stat, e timpul să ajungem în Turcia. Publicarea unei scrisori deschise n-ar trebui să fie un act care să dea mult de gândit. Doar că acolo sistemul intern de protecție s-a declanșat instantaneu. Povestea este cumva veche și ține de ambițiile lui Erdonag de a devia întreg traficul din Bosfor prin „Canalul Istanbul”, construcție pe care „sultanul” o tot plănuiește. Trump l-a ironizat. Biden și oficialii săi l-au avertizat. Erdogan însă nu se lasă, ci continuă activitățile. Motivele sale sunt cât se poate de limpezi: cu un canal nou aparținând 100% Turciei, Convenția de Montreux devine efectiv istorie întrucât Turcia poate controla cum vrea traficul spre Marea Neagră. Astfel, dacă interesele Turciei o cer, transportul care nu se încadrează în termenii Convenției poate fi deviat prin Canalul Istanbul.
Scrisoarea deschisă – semnată de 104 ofițeri de rang înalt – aparent venea să avertizeze asupra pericolului Turciei de a pierde statutul care i-a revenit în urma Convenției de la Montreux. Însă serviciile de securitate ale lui Erdogan vorbesc despre o a doua tentativă de lovitură de stat în care „scrisoarea” avea rolul de semnal pentru declanșarea „jihadului” împotriva ordinii constituționale. Astfel, zece amirali în rezervă au fost deja arestați, iar în armată se desfășoară anchete extinse. Întreaga acțiune vizează „deparazitarea” armatei de personalul cu „dublă comandă”.
Iată pe scurt cum arată poza actuală a Orientului. Cu toate că pare fragmentată vă spun că, în ciuda aparențelor, avem de-a face cu o imagine premergătoare unei coagulări de proporții. Mai mult ca oricând lumea Orientului se împarte în două tabere majore. E fenomenul de care trebuie să ne temem întrucât e prevestirea unor evenimente de proporții. În perioada imediat următoare veți observa intensificări ale problemelor din Arabia Saudită până-n India. Din păcate, urmează să asistăm din nou la desfășurarea unor „vremuri interesante”.
Autor: Dan Diaconu