Să începem cu începutul: de ce fac profesorii grevă? N-am pus întrebarea pentru a mi se repeta şabloanele folosite de sindicalişti, ci pentru a primi un răspuns coerent. Aşadar, de ce e grevă? Nu, nu pentru salarii, cu toate că cei de la bază chiar cred asta. Aiurea, dragii mei, greva e un blat între securişti şi vârfurile mişcării sindicale a profesorilor pentru a se rezolva un impas. De fapt, marea problemă e cea a aşa-zisei rotative. Plăvanul n-avea niciun chef să schimbe servantul din capul Guvernului, mai ales în condiţiile în care în PNL deja fierbe lumea din cauza perspectivelor electorale sumbre. De aceea s-a inventat aşa, pe nepusă masă, o criză profundă.
Nulitatea Ciolacu s-a speriat, la fel ca şi gaşca de fripturişti pe care-o are în spate, hotărând strategic că „e mai bine să stea la putere în opoziţie” ca şi până acum. Adică te şi înfrupţi din bucate, dar îl şi înjuri pe bucătar. Operaţiunea convine tuturor: Plăvanului că nu-şi pierde influenţa – mai ales în condiţia în care în partid s-au activat vectorii lui Blaga care vor să facă mişcarea pe care i-au făcut-o lui băsescu – Ciolacu zice mulţumesc deoarece poate să-şi joace în continuare jocul duplicitar, iar Ciucă, aşa cum a fost educat, zice doar „Să trăiţi!”.
Cam asta e treaba cu greva. V-o spun ca să nu mai pierdem timpul. Greul discuţiei însă abia de-aici începe. Şi asta pentru că în educaţie, cu adevărat avem o problemă. Da, educaţia e subfinanţată, da, educaţia suferă, da, e jale. Da, da, da! Problema e însă dacă rezolvarea ţine de bani. Şi-aici, dragii mei, e o tragedie deoarece răspunsul este NU!
Ca să înţelegeţi fenomenul o să vă dau exemplul sistemului sanitar. Dragnea le-a dat celor din Sănătate bani să zacă. Nu, nu glumesc. În timpul lui Dragnea salariile personalului medical au crescut abrupt, lăsând o falie adâncă între ei şi societatea din care provin. Iată-ne acum ajunşi la momentul potrivit pentru a face bilanţul. Ce s-a întâmplat în sănătate? Vă spun eu: un fiasco total!
Modul în care Dragnea a aruncat cu banii în medici a semănat cu modul în care maneliştii aruncă teancurile pe „Fulgerică”. Iar de schimbat nu s-a schimbat nimic. A fost iniţial un moment de şoc, după care treburile au revenit la normal, aşa cum se întâmplă şi la manelişti după o beţie: o iau de la capăt.
Nu se mai cere şpagă în sistemul de stat? Ba da! Nu mai e mizerie în spitale? Ba da! Nu mai sunt sfidaţi bolnavii? Ba da! Totul e neschimbat. Probabil acum vor veni mulţi şi-mi vor da contraargumente: că medicul X e un înger de om, că un manager de spital face minuni, că în spitalul X e o curăţenie lună şi că medicii se comportă impecabil cu pacienţii s.a.m.d. Dragii mei, toate constatările de acest tip sunt corecte, doar că, pe medie, situaţia e cea pe care v-am expus-o: sistemul de sănătate e un dezastru! UN DEZASTRU! Mergi în spital ca să mori. Trebuie să ai ori noroc, ori bani ca să ocoleşti spitalul de stat. Aşa arată sistemul în ansamblul său.
Îl mai văd din când în când pe Liviu spunând că „pe vremea mea medicii au dus-o bine”. Aşa e, dar sistemul de sănătate, din păcate, a mers tot în jos. Cei care au avut de-a face cât de cât cu managementul ştiu bine că degeaba arunci cu bani în salariaţi deoarece nu vei face nimic. Unul care e leneş va rămâne la fel de leneş, unul care e prost va fi la fel de prost. A crede că performanţa vine atunci când împingi bani sub formă de salarii e probabil cea mai mare prostie care se tot perpetuează de-o istorie! Nu, banul nu motivează. Sau, mai bine spus, banul împărţit aiurea nu doar că nu motivează, dar are chiar efectul contrar.
Să ne uităm acum la sistemul de învăţământ. Profesorii se plâng. OK, poate că salariile sunt mici! Doar că sistemul de învăţământ e, aşa cum am spus, UN DEZASTRU! Aveţi habar ce se petrece în şcolile noastre? Aveţi habar că se fumează în şcolile generale, iar în cele „mai de top” s-a ajuns să se consume droguri? Cine naiba e responsabil pentru procesul de învăţământ? Eu sunt responsabil sau personalul didactic? Ce fac oamenii ăia în şcoli, licee şi facultăţi? Vreau să vă spun ferm o constatare: de treizeci de ani observ cum generaţiile care se succed sunt din ce în ce mai nepregătite. Vin oameni să se angajeze care-au terminat diverse facultăţi şi n-au habar de nimic. Am surprins la HR un interviu cu o fătucă proaspăt absolventă de Drept care nu avea habar despre diferenţa dintre contravenţie şi infracţiune, care nu ştia că insolvenţa şi falimentul sunt chestiuni diferite şi când am întrebat-o despre cum se întocmeşte un contract mi-a spus că nu ştie, dar că poate învăţa. I-am făcut scandal fetei de la HR că pierde timpul cu asemenea fenomene, iar ea mi-a spus că ăştia-s oamenii disponibili. Într-un fel are dreptate, cam asta scoate acum şcoala românească. Îmi pare şi rău că n-am supus-o pe „candidată” unui test de dictare întrucât sunt ferm convins că-mi dădea ceva gherle de nivelul „bine a-ţi venit”.
Aşadar, dacă ne uităm la şcoala românească, asta e imaginea! Hai să nu ne mai ascundem după aparenţe: întreg sistemul de învăţământ e un dezastru. OK, în aceste condiţii care-i miza pentru care se cer salarii mărite? De fapt, la fel ca şi sistemul de sănătate, învăţământul suferă de aceeaşi boală a incompetenţei care sufocă orice vârf, a delăsării care taie orice avânt. Nu mă judecaţi, asta e realitatea.
Întrebarea e ce anume e de făcut? Atât în învăţămât cât şi în sănătate. Ce anume se poate face pentru a ridica standardul. M-am săturat de miorlăielile cu „ne pleacă medicii” sau „ne pleacă profesorii”. De fapt cheia este în schimbarea sistemului de la rădăcină. Iar schimbarea – cu toate că pare ceva complex – este mult mai simplă decât vă puteţi imagina şi constă într-o singură activitate: cea de măsurare. Ce mă interesează pe mine ca stat sau ca individ? Vreau să am un sistem de sănătate care chiar să mă facă bine şi o şcoală care să scoată oameni pregătiţi. Absolut toate aceste deziderate se pot face prin măsurare.
Orice profesor preia un copil de la un nivel şi trebuie să-l ducă la un nivel superior. Aceste diferenţe input/output sunt perfect măsurabile. Treaba unui profesor nu e aceea de a se concentra pe doi-trei copii buni pe care să-i ducă la olimpiade naţionale sau internaţionale pentru a-şi creşte propriul prestigiu, ci să crească nivelul întregii clase, al fiecărui individ în parte. Desigur, performanţa excepţională trebuie luată în calcul, dar dacă se ajunge la această performanţă prin sacrificarea restului turmei, acea performanţă trebuie să nu mai fie bonusată. Şcoala trebuie să se ocupe şi de educaţia copiilor săi. De aceea chestiunile precum infracţionalitatea în şcoală trebuie să afecteze punctajul întregului corp profesoral. Desigur, sunt anumite aspecte deoarece avem şcoli în care infracţionalitatea e crescută din cauza zonei în care se află şcoala. Aici, din nou, indicatorul trebuie să fie cel raportat la media ponderată a anilor anteriori. Şcoala are rolul său în educarea copiilor. Dacă tu, profesor, te faci că nu vezi când ţi se droghează elevii în WC-uri, atunci meriţi să fii penalizat.
Iată cât de simplu se alege bobul de neghină. Profesorii care-şi fac treaba – perfect măsurabilă prin intermediul unor evaluări corecte – pot avea venituri mult mai bune decât cei care nu prea ştiu de ce şi-au ales această carieră. Mai mult, conducerea şcolilor va fi interesată să normeze intern, să oblige profesorii să urmeze anumite strategii de educare a copiilor deoarece evaluarea generală a şcolii are efecte asupra întregului corp profesoral. Cam asta ar fi trebuit să facă până acum staliniştii de la Ministerul Învăţământului şi vă garantez că în 5-10 ani şcolile se vor curăţa de mizerie.
Similar stau treburile şi în sănătate. Ca şi în învăţământ, sunt ceva indicatori care se măsoară, dar care n-au absolut niciun impact. De exemplu, unul dintre indicatori te penalizează dacă-ţi moare pacientul în salon. De parcă oamenii ar fi nemuritori. Şi iată cum treaba medicului e să facă în aşa fel încât să-l trimită cât mai rapid acasă pe muribund. De asemenea, actul medical e total neproceduralizat. De foarte multe ori m-am întrebat ce se permit intervenţii chirurgicale pacienţilor aflaţi în ultimul stadiu al bolii? Nu doar că sunt inutile şi consumă aiurea bani, dar mai fac şi un calvar ultimele clipe ale unui pacient. Nu ar fi mai OK ca pentru asemenea pacienţi să se facă eforturi în direcţia reducerii suferinţei? Ce sens are să-i mai supui unor intervenţii inutile atâta timp cât viaţa practic i s-a dus?
Ştiaţi că avem medicii de familie care primesc lunar bani pe portofoliul de pacienţi? Ai, n-ai treabă cu pacientul, încasezi banul! Bună treabă, ce să spun! Aşa se ajunge ca medicii care sunt în prag de pensionare să-şi vândă portofoliul altor medici, la fel cum se vând vitele în târg. Ce e asta? Putem oare schimba ceva? Evident, şi asta tot prin criterii de performanţă.
De fapt, aşa cum puteţi observa, problemele sistemului de sănătate porneşte de la această bază. Medicii de familie trebuie implicaţi, în primul rând, în zona de prevenţie şi bonusaţi pentru descoperirea timpurie a problemelor de sănătate. Una e să descoperi că un pacient e în pre-diabet şi absolut altceva e să-l găseşti când are organele interne făcute praf. Programarea pacienţilor la analize, indicarea analizelor necesare, cel puţin o evaluare anuală a fiecărui pacient din portofoliu, toate acestea sunt esenţiale pentru prevenirea risipei de bani. Cum sistemul este absolut haotic la bază, e clar că nici de-aici mai sus nu poate fi OK.
Să mergem mai sus, anume în spitale. E proceduralizată activitatea? Există ceva, doar că destul de vag şi de făcut face fiecare cam ce-l taie capul. O procedură e corectă atunci când se descrie fiecare pas şi întreg procesul de la A la Z. Trebuie doar să intri la camera de gardă a unui spital ca să constaţi că totul e haotic. În mod normal terminarea unei proceduri(de exemplu cea de înregistrare) trebuie să declanşeze automat o nouă procedură(triajul sau mai ştiu eu ce). Îmi povestea cineva că a fost la urgenţe şi după ce s-a înregistrat l-au uitat pe holuri. Mă rog, nu intru în detalii deoarece nu am experienţa sistemului. Văd însă din cifre că nu e OK. Sistemul autohton de sănătate face praf 1.5 mld EUR fără să se vadă nimic. Se duc bani absolut aiurea în două direcţii: pe salarii şi pe medicamente care umplu buzunarele firmelor farma. Nu se mai prescriu preparate de farmacie, ci direct medicamente care au valoare adăugată mare. Aţi mai auzit de reţete pe care să le prepare farmacistul? Aiurea, în farmacii grosul e format din vânzători. Specia farmacistului adevărat e una pe cale de dispariţie, fiind înlocuită de fătuci cu target de vânzări.
Indicatorii de performanţă din sistemul de sănătate sunt inexistenţi. Mă referi a cei măsurabili, care să facă diferenţa între salariaţi. „Nu există aşa ceva!” – vor sări disperate vocile sistemului. Ba există, faceţi un stagiu în instituţiile private şi-o să vedeţi cum şi-au normat operaţiunea până la nivel de ac de seringă şi lavete. Iar criteriile de performanţă sunt simplu de implementat, mai ales dacă ai un dosar electronic al pacientului. Ah, am uitat, la noi nu există aşa ceva. De ce? Păi nu s-ar mai putea fura. Înţelegeţi?
Nu ştiu exact cine va răspunde pentru banii absolt aiuristici pe care statul îi plăteşte firmei Pfizer pentru vaccinuri. E vorba de o sumă care se apropie de două miliarde de dolari. Din aceşti bani se puteau face patru spitale regionale! Vedeţi care-s problemele?
Mă rog, nu stau să răscolesc, dar vă spun că în ciuda unor inadvertenţe care s-au strecurat am perfectă dreptate. O să vă spun ceva: n-am absolut nimic împotriva unor salarii mari, dar ele trebuie să fie justificate. Nu m-ar deranja medici care să câştige 10 000 sau 15 000 EUR/lună la fel cum nu m-ar deranja profesori care să plece acasă cu sume impresionante de bani. Ar fi foarte corect, dar trebuie ca acele venituri să fie justificate de activitate. Ca în orice domeniu şi medicina şi învăţământul au atât vârfuri cât şi rebuturi. Problema sistemului nu-s nici vârfurile şi nici rebuturile, ci optimizarea mediei. Sistemul în ansamblul său trebuie să urmărească ridicarea calitativă a mediei şi asta se poate face doar prin proceduralizare şi criterii de performanţă. Asta lipseşte. La fel cum lipsesc şi sancţiunile. Colegiul Medicilor pare a fi o instituţie menită să-i lichideze pe indivizii care au opinii „neconforme” – aşa cum s-a întâmplat în timpul nebuniei vaccinării – iar de partea cealaltă să-i acopere pe incompetenţii sistemului. Despre învăţământ nu mai spun că-mi iau înjurături.
Concluzia e simplă: atât în învăţământ, sănătate şi peste tot pe unde e statul băgat e haos deoarece e multă prostie la vârf. Prostia politicienilor şi a celor din subsolurile statului. Adevărul e că se dau nişte bani fără să se ştie exact de ce. Vor profesorii bani mai mulţi? Perfect, le dăm, dar mai întâi normăm totul la milimetru. Şi plătim în aşa fel încât la sfârşitul lunii salariul să reflecte munca prestată. Vor fi profesori care vor fi mulţumiţi, dar vor fi şi foarte mulţi care se vor trezi că nu prea au ce căuta pe-acolo.
Doar că, cine să facă toate aceste lucruri? Unul ca Ciolacu sau ca Ciucă? Plăvanul? Cine să facă? Amărâţii ăştia n-au habar ca-i cu ei în viaţa lor, iar ăstea ne sunt vârfurile. Peştele de la cap se împute, spune proverbul, iar capul e cel pe care-l vedem. Ce facem cu România? Momentan suntem fără şanse. Singura soluţie ar fi cea descrisă de mine, dar pentru asta îţi trebuie oameni cu o anumită educaţie care, desigur, nu se face în şcolile noastre.
Pun punct aici deoarece am ajuns într-un unghi fără ieşire. De fapt ce facem cu profesorii? Vă spun eu: nu facem nimic. Au fost scoşi ca oile şi la fel vor fi băgaţi din nou la clasă. De fapt scopul a fost menţinerea lui Ciucă şi sceneta s-a desfăşurat impecabil. E o nouă ilustrare a scopului care li s-a rezervat, din păcate. Mi-ar plăcea să aud că profesorii s-au hotărât să schimbe totul de la bază, dar la câţi neaveniţi au printre ei mi-e greu să cred că vom vedea vreodată ceva. Soluţia e unică şi nu se poate trece hopul altfel: normare, proceduralizare, indicatori de performanţă şi bonusare sau penalizare. Altfel nu se va face nimic.