Când comunismul înfloritor avea o problemă, acea problemă dispărea ca prin farmec. Sună prea frumos ca să fie adevărat, nu-i aşa? Oamenii care au prins respectiva perioadă ştiu bine despre ce vorbesc. Când o problemă îşi făcea apariţia, dacă nu era contondentă(gen vreun disident sau mai ştiu eu ce chestiune care ar fi pus la îndoială „politica de partid şi de stat”), beneficia de prima parte, anume dezbaterea. Atunci fiecare îşi dădea cu părerea despre cum să o rezolve. De obicei discuţiile erau atât de sterile încât, la un moment dat un superior – căruia îi era frică să nu escaladeze problema deasupra sa – decreta că se va rezolva prin celebrul: „gata, las’ că ştie Partidul cum să treacă peste asta!”. Spunerea era stupidă în sine întrucât cei care dezbăteau, la modul teoretic, erau Partidul. Doar că şeful se raporta la Partid ca la o categorie superioară, o formă transcendentă depozitară a unor forţe supranaturale.
De obicei însă, problemele de atunci aveau prostul obicei de a nu se rezolva. Şi asta în ciuda apelului oficialilor incompetenţi la „Partidul” suprem. Aşa se face că problema de la bază, pe care funcţionăraşii de doi bani, dar cu puteri sporite(gen prim-secretari), aparent o rezolvau, exploda la nivel naţional, spărgându-se în capul conducerii superioare. Ei bine, atunci trebuiau luate deciziile cruciale care să rezolve problema. Aceste decizii ţineau, desigur, de resurse: ai resurse să rezolvi sau nu? De cele mai multe ori răspunsul era negativ şi asta nu obligatoriu din cauza lipsei resurselor, ci şi ca efect al unui aparat de stat ineficient până la paralizie. Păi ca să schimbi destinaţia unor fonduri trebuia să mergi pe la Ministerul Finanţelor, unde ăia să se apuce să umble prin hârţoage, să înlocuiască tone de „fişe şah” şi apoi să ia sute de semnături. Totul intra într-un haos birocratic care efectiv respingea din start orice iniţiativă. Aşa se face că nu exista decât un singur om capabil să „mişte lucrurile”, anume „comandantul suprem”. Dacă decidea el se făcea, altfel, canci.
De obicei problemele care explodau trebuiau oprite înainte de a se ajunge la „Tovarăşul”. Dar cum? Superiorii aveau şi ei instrumentele lor. De cele mai multe ori, chemau prim-secretarii(un fel de prefecţi cu steroizi ai vremii) şi-i muştruluiau, întorcând problema pe linia de partid: „ăla care n-o rezolvă o să aibă probleme cu mine!”. Din nou treaba era stupidă. Păi problema ajunsese acolo deoarece nu i se găsise o rezolvare. Întorşi a vatră, primii secretari urlau şi mai tare la subordonaţi întorcându-le ordinul de „rezolvare a problemei”. Uneori, din tot acest ping-pong criza era depăşită de trecerea timpului. Alteori însă se acutiza atât de rău încât efectiv exploda. Atunci se strângeau centrele de comandă şi cum nu existau soluţii se termina cu un decret sau cu o hotărâre care scotea problema în afara legii. Evident, aceasta se încăpăţâna să existe, dar întrucât era în afara legii nici naiba n-o mai pronunţa public şi fiecare se descurca cum putea. Iată e scurt modul comunist de escaladare a unei probleme.
V-am povestit toată poliloghia pentru a avea un instrument de comparaţie cu ceea ce se întâmplă acum. „Statul capitalisto-woke-ist multilateral dezvoltat” are cele mai puternice instrumente pentru combaterea problemelor, dând dovadă de flexibilitate şi înţelepciune. Le spun bine, nu-i aşa? Spre exemplu, dacă apare o problemă, prima dată e negată. Cum poate să existe o problemă în Paradisul nostru terestru în care totul e perfect? Apoi, întrucât persistă, se spune că problema trebuie să se rezolve de la sine întrucât sistemul „ştie mai bine s-o rezolve”. Acum nu mai e partidul cel transcendent, ci „sistemul”. Doar că sistemul e atât de anchilozat şi prost încât nu e capabil să rezolve nimic. Mai mult, aparatnicii prezentului au puteri mult mai reduse decât cei ai trecutului; e o măsură preventivă a sistemului pentru a nu putea fi răsturnat de la bază. Aşa că aici intervine propaganda. Propaganda e cea care găseşte „duşmanii poporului” sub forma necesară: ba c-ar fi pro-ruşi, conspiraţionişti, barbari, incorecţi politic s.a.m.d. Fie că vrem sau nu, propaganda e argumentul ultim al regimului în care trăim. S-a dat verde de la propagandă, treaba continuă să se răspândească: în firme se fac norme cretine de lucru, la nivel social apar „oamenii de bine” care-i urlă pe trădători şi tot aşa de la un capăt la celălalt al societăţii.
Însă problema are prostul obicei de a persista. Mai mult, sunt unii reactivi care fac apel la logică, la drepturile fundamentale clamate de acelaşi sistem. Se agită, dau în judecată,contestă s.a.m.d. Ce să te faci cu ăştia? Păi ce să te faci, sistemul trebuie să reacţioneze! Doar că n-o face brusc, ci treptat, schimbând definiţiile. Aţi înţeles şmecheria? Comuniştii negau problema printr-un decret. Sistemul actual o elimină printr-o definiţie. Era o problemă că masca nu-l proteja pe cel care-o purta, ci ar fi trebuit purtată de cel bolnav? Nicio problemă, s-a schimbat definiţia şi masca a devenit panaceu. Era o problemă că vaccinul nu e vaccin? Ok, s-a schimbat denumirea vaccinului şi n-a mai existat problema. Se ştia că imunitatea naturală e mai solidă decât orice vaccin? Nimic mai simplu: s-a modificat din definiţie, inversându-se raportul de forţe.
Acum avem o problemă cu economia. S-a dovedit că poziţia SUA e una sensibilă? Nicio problemă, s-au scos de la raft indicatori economici care să încerce să peticească situaţia, ignorându-se cei care arătau cum e de fapt situaţia. Au existat reacţionari care au arătat adevărul, anume că SUA din punct de vedere tehnic e în recesiune? Nimic mai simplu, s-a schimbat definiţia recesiunii.
Doar că, atât în comunism cât şi-n capitalism, când problema e fundamentală ea nu doar că persistă, ci se manifestă din ce în ce mai grav, ajungându-se la dezastre nucleare. Dacă mâine moş Biden moare, degeaba schimbi definiţia morţii ca să-ţi păstrezi puterile pe care le avei prin intermediul marionetei: ăla tot nu se va ridica şi nu va vorbi. Pentru că e mort! Degeaba clamezi tu că economia duduie întrucât ai ţara plină de falimente şi de boschetari. O perioadă vei putea masca, dar putoarea cadavrelor în putrefacţie va fi atât de mare încât mirosul va anula orice definiţie schimbată. Degeaba clamezi că în Ucraina totul e roz şi că ruşii mor pe capete, în condiţiile în care situaţia e inversă, iar cimitirele răsar ca ciupercile după ploaie. OK, negi, dar asta nu-ţi va naşte alţi soldaţi gata să pună mâna pe arme în numele clovnului Zelenskyi. Despre asta e vorba. Woke-ismul actual e atât de tembel încât îşi va da duhul aşteptând ca de la o clipă la alta ceilalţi să dea colţul. Şi, culmea, chiar când se va pregăti să schimbe definiţia morţii pentru a-i declara pe ceilalţi morţi, fix atunci, spre surprinderea sa, îşi va vedea propriul certificat de deces.
Autor: Dan Diaconu