Următoarea etapă a comunismului autohton începe imediat după moartea lui Gheorghiu-Dej, odată cu alegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR și se termină în 1989, când acesta a fost asasinat. Ceaușescu era agramat, dar avea instincte sănătoase. A eliberat toți deținuții politici. E adevărat, acțiunea începuse din vremea lui Gheorghiu-Dej, dar Ceaușescu a dus-o la bun sfârșit. A relaxat societatea și a căutat să instaureze un comunism cu față umană. A avut un comportament impecabil în China, unde pregătirea temeinică a vizitei și atitudinea sa de independență față de Moscova i-au adus aprecierea și prietenia lui Mao. A fost o deblocare istorică a relațiilor, momentul respectiv transformându-l pe Ceaușescu într-un canal de comunicare între Beijing și Moscova. Practic acela este momentul unei excepționale cariere de mediator internațional a lui Ceaușescu. Este absolut fantastic modul în care un țăran peltic și agramat reușește să se strecoare la vârfurile diplomației mondiale și asta strict ca efect al excepționalului său instinct de sorginte țărănească. Mă rog, putem considera și că nivelul celor cu care negocia nu era unul foarte înalt. Se știe doar că la vârfurile politicii se strecoară toate scursurile societății, astfel încât putem spune că există un limbaj universal al mardeiașilor de pretutindeni. Oricum, chiar și așa, e de apreciat faptul că Ceaușescu a reușit să urce atât de puternic pe scara ierarhică a politicii momentului.
Momentul de maxim atașament intern pe care l-a cunoscut Ceaușescu a fost cel din 1968, de după ocuparea Cehoslovaciei de către cinci dintre țările Tratatului de la Varșovia, în frunte cu URSS. Lui Ceaușescu îi era frică de ruși, dar în același timp dorea să rămână independent. A avut o perioadă de temere, însă, după discuția cu Mao, care l-a asigurat că în cazul în care URSS va ataca România, China va ataca URSS „pentru a salva comunismul”, Ceaușescu a ieșit și a condamnat deschis invazia Cehoslovaciei. Pe plan intern a avut un succes extraordinar, fiind probabil singurul său discurs la care oamenii s-au strâns neaduși de nimeni cu forța și la care a fost aplaudat din toată inima. Însă succesul său excepțional a fost cel câștigat pe plan internațional. Așa a reușit să devină mediator în diverse conflicte și să se strecoare în cele mai rarefiate zone ale politicii și diplomației.
Anul 1968 a fost unul care l-a împins pe Ceaușescu în vârful politicii momentului. De aceea, probabil, se uită inițiativele sale care erau extrem de ample. Încă de la venirea sa la putere a constatat creșterea cererii de bunuri atât la intern cât, mai ales, pe piețele internaționale. A înțeles că poate profita de trend prin dezvoltarea și modernizarea economiei interne. Pentru aceasta avea nevoie de bani, iar băncile lumii comuniste erau incapabile să facă față unei cereri de dezvoltare la nivelul lumii de atunci. Pentru aceasta începe – în premieră pentru lumea comunistă – negocierile cu FMI. Spionajul sovietic încearcă să deturneze inițiativa lui Ceaușescu însă, cu toate acestea, România anunță oficial că va continua negocierile de aderare întrucât „FMI este instituție subordonată ONU”. Puțini știu că, în 1968, înainte de izbucnirea crizei Cehoslovace, la București se afla Robert McNamara – președinte al Băncii Mondiale, instituție la care, de asemenea, Ceaușescu a aderat.
Merită menționat aici instinctul diplomatic al lui Ceaușescu. În ciuda faptului că a abordat o atitudine critică față de problema din Cehoslovacia, a suspendat temporar negocierile de aderare la instituțiile financiare internaționale, pentru a nu crește tensiunile. De aceea, abia în 1972 România devenea, în premieră pentru lumea comunistă, membră a FMI. O acțiune copiată imediat de câteva state comuniste care, de asemenea, aveau nevoie de infuzii de capital în propriile economii. Primul acord cu FMI vine în 1975, după câțiva ani agricoli grei, marcați de inundații puternice. El se încheie cu succes în 1976. Ca să înțelegeți mai bine contextul, vă voi spune în acea perioadă Ceaușescu a inițiat discuțiile pentru exploatarea platoului continental al Mării Negre, invitând companii străine să investească acolo în condiții destul de stricte. Față de golănia care se petrece acum în Marea Neagră, dacă privim condițiile colaborării inițiate de Ceaușescu putem lesne să spunem că-i „jefuia” pe investitori. Desigur, nu era vorba decât de contracte făcute corect, cu gândul strict la interesul național. Evident, în final, România și-a lansat în 1975 propria platformă petrolieră marină care, după doar un an, a început extracția. În timpul negocierilor, spionajul autohton a fost îndrumat spre culegerea de informații și obținerea de secrete tehnologice ale companiilor cu care se intenționa colaborarea și astfel, fără „ajutor extern”, România a început să-și exploateze singură resursele marine.
Cel de-al doilea acord cu FMI – în valoare de 64.1 mln DST – se desfășoară în perioada 1977-1978, iar ultimul din perioada comunistă, în valoare de 1.1 mld DST, a început în 1981 și a fost reziliat în 1984. Ceea ce trebuie înțeles e că, în acordurile economice cu FMI, economiștii fondului încercau să deturneze politica economică marxistă a țării spre una cu accente capitaliste. Așa au apărut așa-zișii „mandatari”, proprietari de mici afaceri care ajunseseră să câștige cantități imense de bani pentru acele vremuri. Practic, fără exagerări, putem spune că, încă din anii 70, Ceaușescu a făcut o mini-perestroika. A intuit corect că „sugestiile” FMI vor sfârși într-o deturnare economică și, în final, politică. Practic, prin aplicarea măsurilor de „echilibrare” propuse de către Fond, în realitate creșteau dezechilibrele interne. Apărea o pătură antreprenorială bogată care ar fi destabilizat societatea detonând fix principiul egalității. Astfel, treptat, ar fi căzut pe rând pilonii comunismului și, în final, și-ar fi tăiat singur creanga de sub picioare. Ceaușescu a înțeles astfel că se află într-o dilemă: dezvoltarea economică impunea o „organizare capitalistă” a țării care, practic, i-ar fi distrus idealurile marxiste. A încercat astfel o struțocămilă: o țară puternic ancorată în realitățile economico-politice externe, dar la intern cu „mai mult comunism”. De aceea, în ciuda deschiderii sale externe, în interior treburile mergeau spre închiderea într-o carapace din ce în ce mai groasă și mai opacă.
Încheierea ultimului acord cu FMI și accelerarea plății datoriilor externe a coincis și cu o criză a economiei occidentale, ceea ce, la intern, a produs un dezastru. Măsura radicală a lui Ceaușescu de a se concentra pe exporturi – considerată acum ca greșită și falsă – a fost măsura care a transformat China comunistă în campioana absolută de acum. Problema lui Ceaușescu a fost că niciodată primul explorator nu câștigă. Fără a te baza pe experiențe anterioare e greu să ajungi să câștigi. Putem spune că tehnicile și încercările lui Ceaușescu s-au constituit în experiența de care au beneficiat mulți dintre partenerii săi din „aripa marxistă” a lumii. Când Deng Xiaoping a deschis China, a făcut-o treptat, în zone economice strict delimitate, astfel încât să nu se scape niciodată controlul. La fel cum spionajul economic al lui Ceaușescu se instala până-n mădularele cele mai intime ale „partenerilor comerciali”, exact la fel a procedat și China. Exemplul cel mai relevant de la noi a fost copierea tehnologiei de fabricare a diamantelor artificiale. La chinezi, după un principiu similar, a fost furată tehnologia Maglev.
Nu vreau să mă transform într-un adorator al lui Ceaușescu. Vreau totuși ca cei care citesc materialul de față să înțeleagă extrem de bine trecutul. Dacă-i spui unui tânăr de azi că în perioada comunismului, imediat după ce terminai facultatea, ți se dădea repartiție – adică job în domeniul pentru care te-ai pregătit – și apartament, că șomajul era zero și că bugetul țării era permanent construit pe principiul înregistrării de excedent la sfârșitul exercițiului financiar s-ar putea să privească cu ochi fascinați spre comunism. Tot la fel, dacă îi vei aminti unuia scârbit de jaful programatic pe care-l fac „partenerii României” că în perioada aceea absolut tot aparținea statului și că, în esență, Ceaușescu era patriot judecând treburile țării la fel cum și-ar judeca treburile propriei bătături, de asemenea, s-ar putea să spună că era bine. Mai mult, dacă aș aminti că societatea aceea devenise – cu excepția mâncătorilor de căcat ai partidului – una aproape meritocratică s-ar putea să credeți că acela era paradisul. E o iluzie!
În „paradisul comunist” se cam făcea foamea. Alimentarele și aprozarele erau goale. Tot ce era bun lua calea exportului. Când se auzea că în magazine urmează să fie adusă marfă „refuzată la export” se declanșa o isterie. Coada era elementul dominant al perioadei. Pentru a prinde lapte trebuia să te trezești dimineața devreme. Așa a apărut și tehnica lăsării plasei cu sticle goale la coadă. Apropo de sticle goale. „Verzii” de azi ar trebui să înțeleagă că cei trei „R” – „reciclare, recondiționare, refolosire” – erau sloganul perioadei comuniste. Închid paranteza. Bunurile de bază erau cartelate. Aveai voie să cumperi câțiva litri de ulei pe lună, câteva kilograme de zahăr ș.a.m.d. Cu toate acestea, ca să ajungi să le cumperi, trebuia să stai la coadă când „se băga marfă”.
Programul la TV era de câteva ore pe zi și existau doar două canale oficiale(TVR1 și TVR2) care emiteau aproape exclusiv propagandă. Doar din când în când mai dădeau câte un film. De altfel propaganda ajunsese sufocantă. Dacă vă vine să râdeți de sloganele din Coreea de Nord, aflați că pe acea vreme, la noi, erau treburi serioase și că dacă le luai în râs riscai s-o pățești grav. Alt aspect: relația cu exteriorul. Nu doar că, în afara excursiilor în țările comuniste, nu prea aveai unde să mergi, dar îți era interzisă orice relație cu „persoanele străine”. Dacă erai luat la ochi, automat un securist intra pe fir și puteai s-o pățești grav. Am uitat să spun despre turnători. Ei erau la tot pasul. Te puteai trezi turnat de vecin, de prieteni sau de rude. Nu vă gândiți la comunism ca la un paradis. Pentru omul de rând era un calvar.
Într-adevăr, agresiunea statului asupra individului a generat un soi de solidaritate foarte greu de înțeles acum. În ciuda turnătorilor, oamenii se ajutau între ei. De asemenea, nivelul infracțional era infinit mai mic decât acum. Copiii erau lăsați de către părinți în fața blocului, se jucau nesupravegheați de nimeni întrucât toată lumea mergea la serviciu. V-ați putea imagina acum așa ceva? Femeile mergeau fără probleme singure noaptea pe stradă. Pur și simplu nu erau probleme!
Probabil vă întrebați care a fost motivul pentru care Ceaușescu a fost singurul lider comunist lichidat în Decembrie 1989. Ei bine, în cazul său, putem spune că propaganda și negura în care a condus populația țării i-au jucat feste. În primul rând românii au înghițit gălușca cu raiul capitalist și iadul comunist. Iată-ne acum în plin rai capitalist! De asemenea, au rămas tributari ideii că tot ce-i străin e bun, iar ce e autohton e prost. Iată-ne cu un oligofren neamț pe post de președinte, o nulitate absolută culeasă din Franța pe post de primăriță la Sectorul 1 – botezat Sectorul-Gunoi – cu un primar 100% neamț(și fără cetățenie română!) la Timișoara s.a.m.d. Iată-ne cu magazinele pline de gunoi alimentar produs în Occident, plin de arome artificiale, conservanți, „umplutură” s.a.m.d. Ne oprim aici întrucât vom discuta prezentul în episodul viitor.
Așadar de ce a fost lichidat Ceaușescu? În primul rând pentru că deranja. Achitarea datoriilor l-a făcut urât atât în lumea Occidentală – unde marii finanțatori l-au declarat trădător – cât și în lumea socialist-comunistă unde economiile picaseră în capcana finanțării internaționale. La Revoluție România avea datorie externă zero(ba chiar avea de primit sume importante!), în timp ce Polonia era aproape în infarct cu o datorie externă nesustenabilă peste 40 mld$. Dacă vă amintiți, imediat după evenimentele din 1989, a fost nevoie de reduceri substanțiale ale datoriilor externe ale Poloniei, altfel acolo s-ar fi mâncat între ei.
Dublul joc făcut de Ceaușescu – comunism la intern, deschidere și comportament „capitalist” la extern – l-au condus în cercuri extrem de rarefiate ale puterii mondiale. Vă pot spune că zonele în care Ceaușescu ajunsese împins de politica sa personală, nici măcar nu sunt cunoscute de către nulitățile care au în mână acum destinele țării. În ciuda culturii sale sub-precare, Ceaușescu ajunsese la un mod aprofundat de înțelegere a forțelor care ghidează lumea. Acela e momentul în care s-a considerat invincibil. A crezut că dacă știe poate să și facă ceea ce vrea. Ideea de a transforma România(alături de China și alte câteva state prietene) într-un finanțator internațional pentru țările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, a indus un șoc în piață. Nimeni nu avusese curajul unor asemenea acțiuni. Practic, România ajunsese să împrumute valută forte statelor africane, celor din Orient, șuntând influențe teribile în zonă. Mai mult, cunoscând zonele rarefiate ale puterii planetare, Ceaușescu și-a permis să-i sfideze. Probabil, tembelizat de propria propagandă și de un ramolisment incipient, ajunsese să se creadă supraom. Nu la fel au văzut lucrurile cei care se aflau la butoane.
Un alt element definitoriu a fost reprezentat de agentul Imperiului Britanic Mihail Gorbaciov. Strecurat la vârful puterii sovietice, Gorbaciov a crezut că va face istorie. Ceaușescu știa că drumul pe care se înscria Gorbaciov era unul care, în final, îl va duce la groapa de gunoi a politicii și de aceea l-a cam sfidat. Culmea e că, informațiile pe care le am sugerează că Ceaușescu era pus la curent cu discuțiile de la Malta. În loc să se îngrijoreze, a crezut că e momentul ca România să se desprindă și de influența sovietică și să devină stat independent. În acești termeni trebuie înțeles discursul său de la Congresul al XIV-lea al PCR. În doar o lună după acel Congres, întreg orizontul lui Ceaușescu se va prăbuși, iar el va fi lichidat în ziua de Crăciun. A fost o crimă ritualică și o farsă istorică la adresa poporului român. În timp ce jigodiile și-au efectuat misiunea, poporul, precum o pasăre chioară, a alergat după iluzii deșarte până a rămas în fundul gol. Despre această ultimă etapă vom vorbi însă în episodul viitor.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri Economice