Înainte nu cred că era ceva mai plictisitor decât cititul documentelor Partidului Comunist Român. Iar dintre acestea, documentele congreselor și cele referitoare la planurile cincinale erau campioane. O înșiruire nesfârșită de forme fără fond, de laude deșănțate, o inflație de epitete parcă scoase din „caietul cu expresii frumoase”. Îți dădeai seama încă din primele rânduri că aparțin unor oameni care aveau mai puține clase decât trenul.
Cu toate acestea, planul cincinal a fost un instrument revoluționar introdus de comuniști. Spărgând monotonia anuală, cea permanent ocupată cu „închiderea bugetului”, planul cincinal oferea timpul necesar investițiilor masive în componente strategice. Un baraj, o fabrică mare, o rafinărie etc. sunt investiții majore care nu pot fi prinse într-un plan anual. Pentru aceste investiții cincinalul oferă un orizont de timp suficient de mare pentru a se realiza și, în același timp, suficient de mic pentru ca societatea, în ansamblul său, să simtă schimbarea. De asemenea, trebuie menționat că instrumentul planului cincinal nu poate fi folosit în societăți permanent brăzdate de alegeri, întrucât acolo, în general, politica se schimbă odată la patru ani.
Criticii metodei ar putea să spună că, iată, în ciuda eficienței pe care-o laud eu, planul cincinal a eșuat la pachet cu societatea socialist-comunistă. Până la urmă „lumea agitată și dezordonată” a Occidentului, fără planuri cincinale și alte artificii organizatorice, a reușit să zdrobească societățile comuniste. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa.
Întâmplător mi-au căzut ochii pe cel de-al paisprezecelea plan cincinal al Chinei. Mă așteptam să fie, în stilul consacrat al comunismului, o înșiruire stearpă de cuvinte. Aiurea, planul este unul cât se poate de concret, lipsit de brizbrizurile la care mă așteptam. Este un document clar, concis, la obiect, numai bun de pus în aplicare. Iar ceea ce conține te pune pe gânduri.
În primul rând, se vorbește despre succesul țării în ceea ce privește combaterea sărăciei extreme. Iar, pentru China, credeți-mă că este un succes major. În ciuda anului greu care a trecut, China a reușit să îndeplinească acest obiectiv, iar prezența sa în planul cincinal care urmează este motivată de întărirea zonelor recent scoase din sărăcie. Guvernul vrea alocarea de investiții pentru consolidarea zonelor respective, astfel încât să nu mai existe o cale de reîntoarcere în sărăcie.
Apoi documentul o virează brusc vorbind despre investițiile pe care țara urmează să le facă în cercetarea științifică fundamentală și în știința de frontieră. Chinezii își propun pași concreți în direcția colonizării spațiului extraterestru(Luna și Marte), dar și continuarea cercetărilor în domeniul fuziunii termonucleare și al calculatoarelor cuantice. E de menționat că, în ultima perioadă, China a acoperit un teritoriu imens în ceea ce privește cercetarea fundamentală. Iar investiția pe care o face în continuare ne arată că avem de-a face cu un adevărat domeniu strategic.
Ceea ce este însă surprinzător în documentul menționat este investiția imensă în zona „educației estetice și a artelor frumoase”. Surprinși? China dorește să devină unul dintre primii jucători ai lumii pe tărâm cultural, iar pentru aceasta este pregătită să pună la bătaie nu mai puțin de … 10% din PIB!!! Vi se pare o nebunie? E evident, doar proveniți dintr-o țară care alocă doar 2% din PIB pentru educație, iar Cultura e dată uitării. Chinezii vor să facă un salt cultural prin cultivarea populației, iar tâlcul mișcării neașteptate a lor stă într-un sfat de-al lui Confucius: „Ridică-te în poezie, stai în curtoazie și reușește în muzică”.
Practic de-abia acum înțelegem motorul intern al Chinei. Țara nu mai e de mult marxistă și, treptat, va face pași în direcția renunțării la ideologia lui Mao. De mult timp am atras atenția asupra faptului că marxismul chinezesc nu e marxism. Chiar Mao a făcut tranziția fără să-și dea seama. Încă de la origini, marxismul chinezesc e unul cu puternice accente confucianiste. Partea frumoasă pe care o vedem acum este despărțirea lină a țării de marxism pentru readucerea confucianismului pur care, de altfel, n-a fost părăsit niciodată de conducerea Chinei, indiferent de regim.
Dacă vă întrebați de ce are China succes, iată și răspunsul: pentru că este condusă în stilul său, pur chinezesc. O țară condusă în deplin acord cu tradițiile sale e o țară învingătoare, care nu poate fi îngenuncheată. Uitați-vă și spre noi și veți constata cum suntem în genunchi și cu fruntea în țărână pentru că ne lăsăm conduși de alogeni, străini de tradițiile noastre al căror unic scop este acela de a-și sluji stăpânii.
Înainte de a încheia, vă voi aminti că premierul Chinei, Li Keqiang, nu se mai raportează la bani și PIB, stabilindu-și proprii senzori ai economiei după care se ghidează. Spre exemplu, pe vremea în care conducea regiunea Liaoning, bateria sa de indicatori era formată din: consumul de energie electrică, volumul transportului de mărfuri și volumul de credite noi. Acum are un număr mult mai mare de „senzori” prin intermediul cărora monitorizează economia și viața.
Mulți dintre cei care ajung în China se declară surprinși de viața culturală vibrantă de acolo. Sălile de concerte sunt pline ochi de tineri care vin pentru a gusta din muzica lui Bach și Mozart. Ceea ce în Occident „nu mai e rentabil” de mult, în China e la mare căutare. Iată cum crește hăul între ei și ceilalți. Cultura e cea care ghidează învingătorii!
Autor: Dan Diaconu