În schimb, pot spune că am cunoştinţă de ventilarea unei minciuni pentru a porni un război. Mai ţineţi minte „arsenalul chimico-atomic al lui Saddam Hussein”? Atât preşedintele SUA, cât şi premierul britanic de la acea vreme, au minţit la modul imbecil pentru a porni un Războiul din Golf. Cu toate păcatele pe care le avea, Saddam Hussein asigura o stabilitate într-o zonă complicată. Intrarea americanilor acolo a transformat întreg Orientul Apropiat într-o bombă haotică. Irak-ul e destabilizat, Siria se luptă cu greu să obţină controlul graniţelor sale, Libanul e destabilizat, Libia a revenit la tribalism, iar Egiptul era cât pe-aci să se destabilizeze dacă nu prelua armata puterea prin instalarea unui nou dictator. În mod normal, atât Bush cât şi Blair ar trebui judecaţi pentru crime de război. Nu vor fi judecaţi, o ştim. Iar faptul că o ştim şi că o acceptăm e în sine o problemă imensă. Dar nu despre asta e vorba, ci despre minciună. Să revenim.
Singura variantă logică în toată desfăşurarea de forţe de până acum ar fi că SUA, prin senilul său preşedinte, a răspândit o informaţie falsă, o minciună gogonată. Paragraful anterior e dovada că în aşa-zisa „politică mare” se minte de îngheaţă apele. Am căzut aşadar de acord ar fi o dovadă de prostie să ieşi şi să spui în gura mare un secret pe care tocmai l-ai aflat . Desigur, nu-l credităm pe Biden cu prea multă minte, dar nici nu putem să considerăm că întregul aparat al SUA a ajuns la oligofrenism avansat(cu toate că nu e departe de asta!). Cum ipoteza obţinerii vreunor „informaţii galactice” de către spionajul SUA a picat, rămâne varianta minciunii răspândite cu bună ştiinţă. Dar care poate fi mobilul unei asemenea minciuni?
Sunt unii „strategi” care spun că la bază s-ar afla o strategie câştigătoare de tipul „indiferent ce s-ar întâmpla, noi picăm în picioare”. Există şi „firele informaţionale” care ne pot conduce către o astfel de ipoteză. Să vedem însă care e strategia. Aşadar răspândeşti ştirea cu atacul iminent şi ai două variante: prima în care atacul într-adevăr ar avea loc, astfel încât poţi ieşi să spui „uite, noi am avertizat” şi cea de-a doua variantă în care nu se întâmplă nimic şi atunci afirmi „am câştigat războiul pe cale diplomatică”. Astfel, indiferent de ceea ce se va petrece, tu ai dreptate şi marchezi la capitolul vizibilitate. Şi, într-adevăr, dacă urmăm declaraţiile unor fruntaşi ai Partidului Democrat – Nacy Pelosy de exemplu – putem trage această concluzie. Însă, întrebarea este simplă: de ce ai face asta?
Cu siguranţă ar avea o noimă recâştigarea popularităţii în condiţiile în care Biden e căzut total în sondaje. De asemenea, Partidul Democrat e în cădere liberă, o cădere istorică. Incompetenţa şi habarnismul au contribuit la situaţia actuală. În plus, situaţia dezastruoasă mai vine la pachet cu pensionări ale multor membri cunoscuţi de-ai partidului, posibil din cauză că nu doresc să fie părtaşi la previzibilul deznodământ. Însă, chiar şi aşa, nu are noimă deoarece americanii sunt destul de puţin ataşaţi de narativul războiului din Ucraina. Şi atunci?
Ei bine, iată care e situaţia. SUA şi statul său subteran îşi doresc cu disperare un război de amploare, fie cu Rusia, fie cu China. Doar că n-ar vrea unul în care să fie implicaţi direct. Punctele sensibile sunt două: Ucraina şi Taiwan-ul. Nu-mi dau seama de ce analiştii dela Washington au considerat că Ucraina are mai multe şanse de fructificare. E o ecuaţie complexă acolo: aparenta presiune pe care SUA o face pe Rusia este, de fapt, o presiune pe Germania pentru a preîntâmpina o alianţă Germano-Rusă. Asta ar ţine de o strategie clasică a SUA, strategie care însă e depăşită în prezent. Într-adevăr, aşa cum am arătat în multe articole anterioare, conectarea Germaniei(şi, prin extensie, a Europei) la Rusia poate mătura SUA de pe Continent, formând rapid o mega-putere demnă de secolul XXI. Însă nici chiar acest scenariu nu justifică nebunia anunţării categorice a atacului iminent. Şi-atunci?
Ei bine, ipoteza mea ţine de politica internă a SUA, mai precis de un eveniment de-a dreptul tectonic. Este vorba despre raportul consilierului Departamentului de Justiţie al SUA John Durham prin care o acuză pe Hillary Clinton cu subiect şi predicat că a plătit o firmă pentru a asculta convorbirile lui Trump. În fapt moţiunea lui Durham este împotriva avocatului de campanie al lui Hillary Clinton care este acuzat că ar fi dat o declaraţie falsă unui agent federal. Însă referatul descrie cu subiect şi predicat întreaga operaţiune de care nu puteau fi străini fostul preşedinte Obama şi actualul preşedinte Joe Biden.
Moţiunea împotriva lui Sussman este doar începutul, uvertura. Ceea ce urmează este, probabil, cel mai mare scandal din istoria SUA. Practic, în ipoteza în care s-ar continua investigaţiile, am putea vedea nu doar dizolvarea Partidului Democrat, ci şi condamnarea unor hălci imense a statului subteran american. Iată cum ceea ce în urmă cu câţiva ani era considerată o „teorie a conspiraţiei” se dovedeşte a fi absolut adevărată. Într-adevăr, întreg apartaul subteran al SUA s-a opus pe faţă candidaturii lui Trump. Şi au fost atât de convinşi că vor reuşi să-l blocheze încât efectiv nici măcar n-au şters urmele. Iar treburile încep să iasă la suprafaţă.
Aşadar ieşirea lui moş Biden la „atac” împotriva Rusiei sugerează o dorinţă a întregului stat subteran american de a intra în scenariul unei situaţii excepţionale, astfel încât să se poată îngropa investigaţia lui Durham. Un amic apropiat de situaţie îmi spunea că, la frontul de lucru care s-a deschis în prezent, întreaga investigaţie a lui Durham, dacă va fi făcută, va dura cel puţin patru ani. Iată un motiv pentru care păduchii din subsolurile statului american au ieşit cu disperare la suprafaţă.
Există însă o altă „teorie a conspiraţiei” pe cale de a se materializa, anume dosarul furturilor alegerilor americane. În ciuda intimidărilor şi a catalogărilor, dovezile se strâng şi, treptat, bomba va exploda. Chiar dacă s-au şters numeroase urme, chiar dacă s-a încercat blocarea investigaţiilor, există probe, iar acestea vor apărea.
Şi, nu în ultimul rând, avem scandalul post-pandemic. Există o disperare majoră legată de efectele vaccinurilor care nu mai pot fi acoperite. Se încearcă la modul disperat răspândirea informaţiilor că orice, mai puţin vaccinul, poate provoca afecţiuni cardiace. Pe canalul meu de Telegram am dat două capturi relevante. Una e hilară întrucât spune că utilizarea „jucăriilor” sexuale le poate provoca femeilor afecţiuni cardiace, în timp ce alta frizează ridicolul: poţi avea afecţiuni ale inimii din cauză că respiri prea mult! Valul masiv de îmbolnăviri e abia la început şi asta e cauza pentru care politicienii aflaţi la butoane sunt disperaţi. În SUA e un caz particular întrucât acolo nu te poţi comporta precum Trudeau din simplul motiv că ăia au arme. Care credeţi că e reacţia unuia care ştie că a fost obligat să se vaccineze şi asta e cauza pentru care a ajuns muribund?
Sunt trei element care efectiv au capacitatea de a zgudui din rădăcini politica americană, iar întreaga desfăşurarea de forţe indică o necesitate urgentă de găsire a unei soluţii. Fie că vreţi sau nu să credeţi, actuala ordine americană e la mâna lui Putin. De aceea mă şi întreb dacă va ataca într-adevăr Putin. Fără doar şi poate, dacă o va face înseamnă că a acceptat o mită substanţială din partea SUA. Nu-mi dau seama ce anume, dar e cert că ceva cu adevărat mare i s-a pus pe masă. Şi dacă i s-a pus pe masă, e cât se poate de clar de înţeles că vom şi vedea rapid „fructificarea” oportunităţii. Dacă însă nu atacă – aşa cum consider că e cel mai probabil(adică peste 90%) – înseamnă că a decis să lase întreaga corabie cu piraţi să se scufunde. Iar spectacolul pe care-l vom vedea va fi unul de-a dreptul grandios, chiar dacă va avea o întindere mult mai mare în timp.
Autor: Dan Diaconu