Campania „Brâncuşi e al meu”, cea pe care tiripliciul Cioloş a folosit-o ca bază a unei deşănţate campanii de imagine, începe să producă pagube statului(de fapt, aşa cum veţi vedea, a fost o pagubă din start). Dezastrul acestei imbecilităţi ar fi trebuit investigat de autorităţi însă nimeni nu face absolut nimic. Dacă securistu e-al nostru, se pune repejor batista pe ţambal că, deh, „e tehnocrat mânca-ţ-aş” şi mai are şi oarece vulpe la cur!
Campania cu pricina urmărea să achiziţioneze de la nişte privaţi „Cuminţenia pământului” a lui Constantin Brâncuşi. Întrucât opera este inclusă în patrimoniul naţional, ea nu poate fi scoasă legal din ţară decât cu aprobări speciale şi asigurări pe măsură. Aşadar, dacă s-ar fi hotărât cineva s-o cumpere, atunci ar fi trebuit s-o ţină în ţară. E puţin probabil să se găsească vreun român care să facă o asemenea investiţie. N-o spun eu, o spune piaţa de artă din ţară care speră încă să ajungă la o tranzacţie care să depăşească 500 000 EUR! Aşadar, achiziţia operei lui Brâncuşi nu reprezenta niciun factor de presiune.
Ce nu face însă omul pentru o campanie de imagine? Hai să ne amintim! Cu încălcarea flagrantă a legislaţiei în vigoare(legea 182/2000), Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii la acea vreme, a demarat negocierile directe între Minister şi proprietari în vederea achiziţionării sculpturii. Conform legii, achiziţia unei opere de artă nu se poate face decât prin intermediul unui operator economic autorizat, aşadar nu direct! Apoi se stabileşte într-un mod total aberant achiziţia sculpturii cu suma de 11 milioane EUR. Asta în condiţiile în care Guvernul Ponta făcuse o ofertă de 5 milioane EUR! Pentru a nu pica în plasa penală, tiriplicii cioloşişti găsesc o portiţă: statul dă 5 milioane EUR(adică oferta lui Ponta), iar privaţii contribuie printr-o campanie de donaţii la completarea sumei.
Cum era logic, banii nu s-au strâns, în ciuda „avântului muncitoresc” dovedit de trăncăii de partid. Pur şi simplu, prea puţini(majoritatea din categoria „tefelişti lini pre creier”) au contribuit, sumele strânse până în septembrie 2016 fiind de-a dreptul infime. Atunci începe nebunia. Guvernul Cioloş demarează o imensă campanie publicitară menită a uşura strângerea fondurilor. Mesh-uri, banner-e, afişe, evenimente, clipuri TV, tot tacâmul. E o campanie de imagine în primul rând a lui Cioloş! Desigur, nu se-ntâmplă nimic. La data limită suma necesară achiziţiei pur şi simplu nu se strânge. În aceste condiţii, mega-campania eşuează la fel ca întreg programul tehnocratic de guvernare al tiripliciului naţional.
Statul, ca de fiecare dată, înregistrează pierderile. În primul rând costurile campaniei care nu m-ar mira să fie comparabile cu suma care trebuia strânsă de la populaţie. Nimeni până acum n-a spus cât a costat acea campanie faraonică şi care-a fost justificarea economică a demarării ei. Nu s-a aflat nici ce companii au încasat banii de pe urma acelei campanii. De ce? Pur şi simplu pentru că nu s-a vrut. Însă, bomba cu ceas încă n-a explodat în totalitate. Costurile campaniei n-au fost decontate doar de Guvernul Cioloş, ele fiind rostogolite binişor şi-n viitor. În conformitate cu regulamentul, statul îşi lua obligaţia ca, în cazul eşuării achiziţiei, să returneze banii donaţi de contribuabili. Numai că, pentru returnarea sumelor, statul trebuie să suporte comisioanele de transfer, adică alţi bani, altă distracţie. Presupunând că toţi cei peste 100 000 de donatori au donat sume mai mici de 50 000 leu, tot înseamnă un cost de peste 51 000 lei pentru stat(dacă e să luăm în considerare numai suma plătită Transfondului). Bani pe care nu-i plăteşte Cioloş!
Trăgând linie, mă întreb şi eu ca tot omul dacă p-ăştia îi întreabă cineva de sănătate. S-a făcut un jaf la drumul mare pentru care nu răspunde nimeni. Desigur, nu vom vedea prostovani cu #rezist, dar ceva procurori ar trebui să mişune pe-acolo. Ce zici, Ciorduţo? Ai înţeles despre ce e vorba, sau mai tragi o fugă în sufragerie la Oprea ca să ţi-o explice el p-aia cu „interesu’ naţional”?
Aitor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice