Notă: Majoritatea covârșitoare a informațiilor pe care le veți citi în această serie de articole se bazează pe informațiile furnizate de o persoană onestă care cunoaște foarte bine sistemul, dar care dorește să rămână în anonimat. Vă recomand să citiți cu atenție întreaga serie pentru a înțelege deplin mecanismele care stau la baza prăbușirii sistemului medical autohton. (Dată fiind importanţa informaţiilor conţinute, această serie de articole poate fi preluată în integralitate de oricine, dar cu menţionarea sursei.)
De la an la an sumele înghițite de sistemul de sănătate sunt mai mari și, cu toate acestea, calitatea actului medical scade de la un an la altul. Într-o țară în care s-a ajuns la un risc mai mare să iei foc în spital decât să mori din cauza bolii pentru care ești internat, găurile Bugetului de Sănătate sunt tot mai mari. Asta în condițiile în care sumele împinse ajung la niveluri greu de imaginat. România cheltuie pe sănătate 74 de miliarde de lei, echivalentul a peste 14 miliarde EUR! E o sumă incredibilă pentru nivelul prestațiilor medicale din România. De aceea apare întrebarea fatidică: unde se duc banii?
Bănuieli sunt multe. Însă, dacă ne vom uita peste hotare, vom constata fix aceeași problemă: din ce în ce mai mulți bani împinși în sistemul de sănătate cu rezultate din ce în ce mai dubioase. Din 1970 până în prezent, cheltuielile de sănătate ale SUA s-au majorat de peste 12 ori! Ce anume justifică un asemenea salt?
În termeni reali, la Revoluție, cheltuielile cu sănătatea se ridicau la nivelul de 235 milioane de dolari, iar condițiile din spitale erau mai bune decât acum. Știu, probabil lipseau echipamente – care oricum lipseau și din celelalte sisteme de sănătate – dar clădirile erau mai noi, iar actul medical se desfășura cu ceva mai multă seriozitate decât acum(e o constatare subiectivă). Oricum am da-o nu putem spune că sistemul actual de sănătate este de șaizeci de ori mai bun decât cel de atunci. Și să nu uităm că, din bugetele anemice ale perioadei comuniste, nu doar s-au tratat oamenii, dar s-au ridicat și spitalele care sunt folosite în prezent. Fără a ridica în slăvi regimul comunist, putem înţelege că lipsa bugetului a condus la o cheltuire mult mai justă a banilor pentru sănătate.
Acestea fiind spuse, este momentul să luăm contact cu sistemul de la nivelul străzii. Dacă în perioada comunistă aveam câte o farmacie pe oraș sau, în orașele mari, câte una pe cartier, acum observăm o explozie de farmacii. Culmea, pe vremea aceea mai nimeni nu intra în farmacie, pe când acum indiferent de farmacia în care intri, e coadă. Ce s-a schimbat? Doar populația e mult mai mică decât atunci. Putem bănui o îmbătrânire a populației care a ridicat consumul de medicamente. E totuși fals întrucât avem un consum exponențial față de perioada comunistă.
Un element și mai interesant e dat de faptul că, un absolvent de studii farmacologice care ar dori să intre pe piață înființându-și o farmacie s-ar lovi de un perete de beton. În ciuda faptului că avem o puzderie de farmacii, aflăm din legile în vigoare că există un criteriu demografic – introdus de Colegiul Farmaciștilor – care limitează numărul farmaciilor. La cozile care sunt în farmacii e logic să bănuim că mai e loc pe piață, dar acesta e ținut în loc de criteriul exprimat, asigurându-se astfel un monopol zonal celor care au reușit să-și deschidă farmacii.
Acum n-ar trebui să vă imaginați că farmaciștii huzuresc. De fapt lupta este foarte dură, astfel încât mulți dintre cei independenţi ajung să-și vândă farmaciile marilor lanțuri pe care le cunoașteți. Treptat, piața este acaparat de câteva lanțuri, iar micii jucători dispar. Avem așadar un criteriu demografic utilizat pentru a limita numărul de farmacii care pot fi deschise și un număr de mega-jucători care, beneficiind de poziția financiară mai bună și de accesul facil la finanțare, acaparează piața. Astfel, în locul unei concurențe reale între participanți, avem o instituire a unui monopol mascat. Cu întreaga piață concentrată în mâinile câtorva jucători, mafiile din domeniu își pot face mult mai ușor jocurile.
Situația absolut aberantă a criteriului demografic a obținut însă OK-ul de la Consiliul Concurenței. Mai mult, a trecut „testul de constituționalitate” în anul 2014, atunci când Curtea Constituțională a României a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de o societate comercială din Galați.
Motivarea e de-a dreptul de râs. Absolut nimic nu poate justifica o asemenea măsură aberantă, doar că a noastră Curte Constituțională a făcut-o pe proasta, punând în motivare argumentele Ministerului Sănătății, direct interesat de instituirea unui asemenea monopol. Ia auziți aici(sublinierile îmi aparțin):
Astfel, o asemenea restricţie poate avea ca efect înfiinţarea de farmacii comunitare în acele părţi ale teritoriului naţional în care accesul la serviciile farmaceutice este deficitar, întrucât, prin faptul că îi împiedică pe farmacişti să se instaleze în zone în care există suficiente farmacii, îi orientează pe aceştia spre zonele în care numărul farmaciilor este nesatisfăcător. Prin urmare, având în vedere riscul de penurie de farmacii în mediul rural şi, în consecinţă, riscul ca aprovizionarea cu medicamente a populaţiei din zonele rurale să nu fie sigură şi de calitate, reglementarea criticată – care prevede că, în raport cu un anumit număr de locuitori, poate fi înfiinţată o singură farmacie comunitară într-o localitate urbană – este necesară. (…)
În ceea ce priveşte cerinţa proporţionalităţii între limitarea adusă libertăţii economice şi obiectivul de interes public urmărit de legiuitor, Curtea, având în vedere importanţa asigurării accesului general al populaţiei la serviciile farmaceutice, constată că reglementarea criticată nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea scopului propus”.
V-ați revenit? Uite-aşa, Curtea Constituţională, în inutilitatea sa, a pecetluit că lipsa de concurenţă e legală. Asta în sfidarea oricărei logici elementare, introducând „riscul de penurie” într-o piaţă bombardată de medicamente împinse până la refuz de industria farmaceutică.
Azi v-am dat o mică pastiluță, asigurându-vă că asta e ceea ce se vede de la nivelul străzii. Încă nu e nevoie să trageți concluzii pripite întrucât, în episoadele viitoare, veți vedea cum anume e împiedicat farmacistul – în ciuda faptului că el și-o dorește – să devină prietenul cel mai bun al bolnavului. Am zgâriat doar puțin suprafața descoperind un dezechilibru strigător la cer, dar putregaiul este mult mai mare cu cât desprindem din poleiala cu care e acoperit sistemul de sănătate. Mâine, un alt episod halucinant.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: https://trenduri.blogspot.com/2023/06/cum-suntem-jefuiti1-cui-e-farmacia-de.html