Ceea ce este prezentat drept istorie este fals. O știți deja, a devenit un loc comun. Doar că, în ciuda faptului că putem pica de acord că trăim într-o falsitate profundă, multă lume nu știe unde poate găsi adevărul. Și asta chiar dacă datele le avem sub ochii proprii. Trebuie doar să scuturăm puțin praful și avem posibilitatea să aflăm adevărul. Sau să ne apropiem de el.
Multă lume normală la cap, pur și simplu nu înțelege cum de s-a ridicat Hitler atât de rapid și atât de sus. Să ne gândim puțin: Hitler devine cunoscut în 1924, însă abia după nouă ani va reuși să preia puterea. De când a ajuns la putere și până când s-a sinucis au trecut 12 ani. Germania pe care a preluat-o era o catastrofă economică, fără nicio osatură specifică unei țări cât de cât normale. Cu toate acestea, în doar 12 ani Hitler a reușit să o ridice economic și militar la un nivel în care a fost nevoie de o alianță mondială pentru a o înfrânge. Nu e totuși cam, mult? Ce om ar putea ridica o armată de la zero până la nivelul la care revoluționează războiul? Faptul că polonezii au ieșit cu cavaleria pentru a înfrunta „panzerele” nemțești arată diferența incredibilă dintre nemți și ceilalți vecini ai săi de atunci. Cum a fost posibil să preiei de la zero totul și să ajungi o mare putere peste noapte?
Sunt destul de multe necunoscute în biografia lui Hitler pe marginea cărora s-a speculat intens. De exemplu, există numeroase voci care vorbesc despre transformarea teribilă a sa, undeva înaintea începutului ascensiunii sale fulminante. Nu mă voi referi însă la acele evenimente deoarece, chiar dacă există mărturii și scrieri, vor fi combătute cu „argumente” aparent la fel de grele. Vom rămâne așadar pe teritoriul faptelor certe, care pot fi probate destul de solid, cu documente scoase la iveală abia în ultima perioadă. Și dacă de la Război până acum nu au fost făcute publice, e clar că asta s-a făcut din rațiuni de securitate. Teama de a nu zgândări trecutul și, mai mult, dorința de a masca adevărul despre ascensiunea lui Hitler, au făcut ca trecerea în zona publică a documentelor care ne dezvăluie adevărul să se facă abia acum. Și nici de data aceasta complet!
Să începem așadar cu anul 1932. Ceea ce știm cert – inclusiv din istoria oficială – este că în 1932 Partidul Nazist a câștigat cele mai multe locuri în Reichstag, dar se afla în imposibilitatea formării unei majorități necesare accederii la putere. În iulie 1932, bazându-se pe rezultatul de la alegeri, Hitler solicită direct funcția de Cancelar, dar nu reușește să ajungă la niciun rezultat în negocierile cu președintele Hindenburg. Așa că se declanșează o nouă rundă de alegeri în noiembrie, când Partidul Nazist – atenție! – obține ceva mai puține locuri, scăzând cu 4 procente( de la 37% la 33%). Președintele forțează și-l numește Cancelar pe Kurt von Schleicher, cel care l-a înlocuit în funcție pe conservatorul Franz von Papen. Totul e consemnat ca la carte în istoria oficială. Doar că se trece peste un eveniment epocal care avusese loc la începutul anului 1932.
Ei bine, pe 4 ianuarie 1932, are loc o întâlnire între Montagu Norman, Guvernator al Băncii Angliei cu Adolf Hitler și … Franz von Papen. Scopul întâlnirii? Finanțarea Partidului Nazist! Pare incredibil, nu-i așa? Dar e absolut adevărat. De asemenea, la întâlnire au participat și influenții frați Dulles(Allen și Foster). Ei sunt mai puțin cunoscuți acum, dar e suficient să înțelegeți influența lor dacă vă spun o chestiune banală: în 1953 Allen Dulles devine al cincilea conducător al CIA, asta după ce în 1951 fusese numit adjunct al șefului CIA. Cățărarea lui Allen Dulles la șefia CIA s-a produs ca efect al unui cutremur politic, declanșat în 1949 prin așa-numitul „Raport Dulles-Jackson” referitor la Coreea, raport care a dărâmat conducerea de atunci a CIA. Am făcut paranteza pentru a înțelege că frații Dulles erau influenceri de primă mână ai politicii americane.
Ciudățenia întâlnirii dintre Muntagu Norman și frații Dulles de o parte și Hitler și von Papen de partea cealaltă este una care trebuie să ne dea serios de gândit. Ce căutau alături un guvernator de Bancă Națională, cu doi politicieni influenți americani care stăteau de vorbă cu un conservator german(von Papen) și cu un reprezentant al unui partid care avea doar 18% din sufragii? Ceea ce știm este că în iunie 1932 von Papen ajunge Cancelar al Germaniei. Hitler avea să aștepte, după întâlnirea cu pricina, un an pentru a ajunge în poziția-cheie urmărită. Mai precis, pe 30 ianuarie 1933 este numit Cancelar, în urma sprijinului acordat de … Franz von Papen, cel care l-a convins pe Hindenburg să-l numească pe postul de Cancelar. Doar că, înaintea acestui eveniment, mai avem o întâlnire secretă trecută, de asemenea, sub tăcere. Pe 14 ianuarie 1933 are loc o nouă întâlnire la care participă Baronul Kurt von Schroeder, von Papen, Hitler și consilierul său economic, Wilhelm Keppler. În cadrul acestei întâlniri a fost desăvârșit programul economic al lui Hitler, dându-se verde numirii sale pe postul de Cancelar. Pe Baronul Kurt von Schroeder trebuie să-l înțelegeți ca pe un ambasador al anglo-americanilor de la întâlnirea anterioară, rolul său fiind acela de a pune la punct detaliile finale ale fostei înțelegeri. Întreg programul de guvernare al lui Hitler a fost unul „desenat” peste Ocean deoarece cuprindea privatizări masive și alte elemente pe care acum le vedem puse în aplicare de către FMI. De altfel, ceea ce trebuie să înțelegeți e un element care ține de evidență, dar asupra căruia istoria oficială nu insistă: cu toate că URSS și Germania sunt prezentate ca dușmani de moarte, ideologia celor două țări era în mare aceeași. Singura diferență dintre comunismul lui Stalin și fascismul lui Hitler era cel legat de controlul proprietății: în timp ce-n URSS-ul bolșevic întreaga proprietate era a statului, în Germania nazistă întreaga proprietate era concentrată în mâna unor mega-corporații private care lucrau însă la fel de centralizat și planificat precum întreprinderile comuniste ale lui Stalin.
A sosit timpul să cunoaștem un alt personaj interesant: Hjalmar Schacht. Omul fusese șef al Reichsbank(banca centrală a Germaniei) în perioada 1923-1930. El va fi reinvestit pe funcție de Hitler pe data de 17 martie 1933. Începe să devină interesant: cel care condusese din punct de vedere financiar destinul dezastruos al Republicii de la Weimar, este numit de Hitler pe cea mai sensibilă funcție a statului, cu scopul de a ridica țara. Mai trebuie cunoscut un amănunt: Schacht era prieten la cataramă cu Muntagu Norman, iar prietenia venea inclusiv din apartenența celor doi la ceea ce eu numesc „mafia transnațională”. Deocamdată vă spun că, după re-numirea sa la șefia Reichsbank, Schaht a fost invitat oficial în … SUA, unde s-a întâlnit inclusiv cu președintele Roosevelt, iar din periplul său american nu s-a întors cu mâna goală, ci cu împrumuturi de peste 1 miliard de dolari, care au ajutat teribil la stabilizarea economică a Germaniei! Înțelegeți deci, fără doar și poate, că întreaga ascensiune a lui Hitler a fost o afacere anglo-americană sprijinită de ceea ce eu numesc „mafia transnațională”.
Și uite-așa a sosit momentul să facem un salt în timp în anul 1939. Când naziștii au ocupat Praga, primul lor drum a fost la … Banca Națională(așa făcuseră și în România în Primul Război Mondial, când au ordonat transferul aurului românesc din Rusia în Germania!). Aici, sub amenințarea armelor, le-au ordonat funcționarilor să efectueze două transferuri. Primul transfer consta în mutarea a 23.1 tone de aur deținute de Banca Cehiei într-un cont al Bank for International Settlements(BIS) în contul BIS al Reichsbank. Conturile BIS erau fizic la Londra, aurul fiind depozitat la Banca Angliei. Celălalt ordin transmis de oficialii cehi aflați sub amenințarea morții consta în mutarea a 27 de tone de aur – de data aceasta dintr-un cont deschis la Banca Angliei – către contul Reichsbank deschis la aceeași instituție. Cu alte cuvinte, ordinele constau în mutarea unor cantități de aur aflate de facto în interiorul Băncii Angliei.
Chestiunea mutării aurului a luat o turnură neplăcută. În ceea ce privește aurul aflat în custodia BIS, acesta a fost mutat fără probleme în contul Reichsbank, adică al Germaniei. Cu aurul aflat în custodia Băncii Angliei însă, treburile au devenit sulfuroase deoarece câțiva politicieni s-au prins de mișcare și au făcut scandal. Inclusiv Churchill a ieșit public întrebându-se cum poate guvernul să ceară înrolarea cetățenilor în condițiile în care Banca Angliei acceptă o asemenea mișcare de finanțare ciudată a naziștilor lui Hitler. Și uite-așa, aurul deținut în conturile BIS a fost mutat, în timp ce aurul deținut la Banca Angliei a fost blocat ca efect al intervenției energice a politicienilor englezi. Aici situația a fost de-a dreptul hilară deoarece Cehoslovacia plasase o parte din aur la BIS întrucât era convinsă că, dat fiind statutul neutru al instituției, aurul plasat acolo va fi în siguranță.
Ceea ce nu știau cehii și ceea ce nu știe lumea nici măcar în ziua de azi este modul în care a apărut BIS. Dacă te iei după istoria lor romanțată, rezultă că BIS a apărut ca o necesitate și alte bla-bla-uri. Greșit, tovarăși! Proiectul unei Bănci a Băncilor Centrale fusese mai vechi, doar că de fiecare dată politicienii se împotriviseră subordonării activității băncilor lor naționale de către o instituție externă. După Primul Război Mondial, pentru a facilita apariția BIS, s-a vorbit de o instituție prin intermediul căreia să se plătească despăgubirile de război. În iulie 1927, a avut loc o întâlnire de grad zero, într-un cerc restrâns, undeva în Long Island, întâlnire la care s-a parafat înființarea BIS. De participat au participat următorii: Montagu Norman, Benjamin Strong(șeful FED), Hjalmar Schacht și Charles Rist(viceguvernator al Băncii Franței). Vă mai dau o informație interesantă: Montagu Norman era nașul de botez al unuia dintre nepoții lui Schacht. Vedeți ce mică e lumea?
De altfel, rolul lui Schacht în arhitectura puterii naziste a fost unul de supervizor al implementării planului. Doar că planurile lui Hitler nu mergeau în aceeași direcție, cam la fel cum planurile lui Stalin n-au mers până la urmă în direcția trasată de mafia transnațională. Schacht nu a fost doar șef al Băncii Centrale a Germaniei(între 1933 și 1939), ci și Ministru al Economiei între 1934 și 1937! Apusul lui Schacht în zona puterii naziste a venit în momentul în care Hitler a luat decizia înarmării Germaniei. Fiind o încălcare a obligațiilor pe care probabil Hitler și le asumase, Hjalmar Schacht a reacționat și de aceea a fost debarcat de la șefia Reichsbank. Chiar și așa, a rămas ca ministru fără portofoliu până în 1943.
Să revenim acum la BIS. Naziștii considerau această structură drept „banca lor”, prin intermediul său făcându-se o groază de operațiuni de-ale statului german aflat sub conducerea lui Hitler. De altfel e de notorietate faptul că, după Război, Hjalmar Schacht a fost inculpat pentru crime de război. În ciuda acuzelor, a afișat o detașare extraordinară. Mai mult, se spune că Schacht le-ar fi spus altor bancheri inculpați: „Stați liniștiți, ăștia nu spânzură bancheri!”. De murit a murit liniștit, în 1970, în patul său, fără ca nimic să se atingă de integritatea sa.
De altfel nici nu avea cum să se teamă în condițiile în care BIS, cu complicitatea lui Schacht, a finanțat inclusiv efortul de război al Angliei. Cum? Reichsbank nu a oprit plățile de dobândă către BIS, astfel încât banii Germaniei mergeau ca dividende pe care le încasau acționarii. Iar acționari erau englezii, francezii și americanii.
Ca să înțelegeți mult mai bine fenomenul Hitler, trebuie să vă mai prezint un personaj, anume Thomas Harrington McKittrick. Individul a fost președinte al BIS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate că era bancher de vârf, în realitate McKittrick era păpușat de Allen Dulles, adevăratul său șef din punct de vedere operativ. Activitatea sa la vârful BIS a fost una ciudată, dacă o privim din exterior. McKittrick era permanent în contact cu marii oameni de afaceri germani, cei care întrețineau mașinăria de război a lui Hitler. Însă, prin intermediul „interfeței McKittrick” – care era de fapt supervizat în activitatea sa de Departamentul de Stat – se puneau bazele aranjamentelor post-război. Oamenilor de afaceri germani le-a fost asigurată o anumită imunitate dacă joacă așa cum li se cântă. De altfel sunt interesante și relațiile dintre McKitrick și Emil Puhl, cel care-a fost condamnat la Nurenberg pentru crime de război, dar a fost eliberat câteva luni mai târziu(în 21 decembrie 1949) pentru … bună purtare. Ahhhh, ce spunea Hjalmar Schacht despre bancheri?
Studiind cu atenție documentele din zona gri de acțiune, constatăm că întreaga activitate a lui Hitler a fost una atent supervizată de aliați. Există – așa cum am amintit la începutul articolului – numeroase date despre incredibila transformare a lui Hitler, făcută de personaje misterioase într-un context care încă nu este clarificat. Putem ignora acest aspect, dar nu putem ignora elementele care apar precum piesele unui puzzle. Puțini înțeleg acum mizele tratatului semnat de Titulescu cu URSS, la fel cum și mai puțini înțeleg miza alianței franco-sovietice. Cine mai înțelege acum sensul profeției amare a lui Petain „Nous ne tarderons pas à le regretter”, după parafarea Pactului de Asistență Mutuală dintre Franța și Uniunea Sovietică și modul în care acel document, asupra căruia nu se mai insistă în prezent, a dărâmat echilibrul fragil de după Primul Război Mondial?
Nu e ciudat oare că, la atâta amar de vreme de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, încă mai sunt documente clasificate pe care structurile de informații nu le eliberează? Acum știm suficient de bine modul în care Wall Street-ul a finanțat așa-zisa Revoluție Bolșevică(în fapt, o lovitură de stat, finanțată ca la carte). Dovezile care tot apar ne sugerează că și nazismul a fost finanțat în același fel. Așadar, două ideologii contrare – având ca bază de pornire marxismul și ca bază financiară Wall Street-ul – au făcut istoria secolului XX. Iar cel mai ciudat e că, pentru pragmaticii oameni de afaceri americani, a arunca cu mulți bani în „mișcări revoluționare cu final neașteptat” este o nerozia nejustificată de niciun fundament economic. Și, cu toate acestea, dovezile ne arată că acele finanțări au fost făcute. Care-a fost motivul? Iată, acestea sunt căile ciudate ale istoriei.
Poate că aș fi fost tentat să cred și eu – așa cum sugerează istoria oficială – că aceste mișcări trebuie privite într-un anume context și că nu trebuie să le calificăm ca surse primare. Doar că, văzând cerbicia cu care SUA finanțează nazismul ucrainean, văzând modul absolut jegos în care sunt ignorate simbolurile și ideologiile care fundamentează lupta ucrainenilor împotriva rușilor, n-am cum să nu privesc inclusiv prin prisma dovezilor care tot ies la iveală. Chiar dacă a trecut atâta amar de vreme, chiar dacă zona aceea e în continuare încețoșată de elementele lipsă, asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm elementele care abia acum ies la lumină. De fapt, având în vedere timpul extins în care-au fost ținute „în carceră”, e cazul să le dăm atenția cuvenită și să judecăm la rece ceea ce s-a întâmplat.
Autor: Dan Diaconu