Într-o singură lună, Macron a pierdut 10 procente în ceea ce priveşte adeziunea francezilor pentru poplitica pe care-o duce. În istoria Franţei, aşa ceva nu s-a mai văzut decât la Chirac. Situaţia însă nu e singulară. După alegerile în care partidul său venit de nicăieri a obţinut victoria absolută, sondajele ne dezvăluie un comportament similar: scăderi masive de popularitate.
Aici este ceva ciudat: de fiecare dată când un partid sau o personalitate câştigă o sesiune de alegeri, popularitatea creşte mult peste rezultatul electoral. Este un comportament normal, care dezvăluie un element al naturii umane: cam toţi cei care înainte de alegeri pendulau sau înclinau minimal spre partea adversă vor să treacă în barca învingătorului. De-aici rezultă un bazin solid pe care şi-l adjudecă învingătorul. În privinţa lui Macron şi a partidului său lucrurile stau invers.
În urmă cu vreo câteva săptămâni, Mirel Palada dezvăluia că USR-ul a ajuns la 2%. Avem din nou un fenomen ciudat: după ce PSD-ul a fost atacat masiv începând cu nici o lună de la câştigarea alegerilor, după ce şi-a cam dat cu stângu-n dreptul votând împotriva propriului guvern, te-ai fi aşteptat ca partidele de opoziţie să zburde în sondaje. Lucrurile stau fix invers. Mai mult celor de la USR, speranţa tefeliştilor, le-a mai rămas doar lupta cu marja de eroare! Cum e posibil totuşi ca la opt luni de la alegeri, în opoziţie fiind şi beneficiind de o presă cvasi-favorabilă, care mitraliază non stop puterea, cum e posibil aşadar să scazi practic la zero?
Realitatea e că atât în cazul lui Macron şi a partidului său cât şi în cazul USR-ului autohton avem de-a face cu un fenomen similar. Nu vă lăsaţi păcăliţi de diferenţa dată de faptul că unii sunt la putere(Republique en Marche), iar ceilalţi în opoziţie(USR). După alegerile din decembrie, USR poate fi asimilat învingătorilor deoarece a fost un partid apărut de niciunde care a reuşit să ia un procent impresionant, muşcând din votanţii partidelor istorice(în principal PNL). Teoretic, având în vedere contextul mai mult decât favorabil, USR ar fi trebuit să-şi dubleze cota de încredere. Nu s-a întâmplat aşa. De ce oare?
Răspunsul poate părea surprinzător: e o nouă politică, un nou mod de a manipula masele de manevră. Până acum politica se făcea prin partide stabile care asigurau o alternanţă la guvernare. Alternanţa mima lupta dintre bine şi rău, cu „binele” câştigând întotdeauna alegerile. A fost modelul care-a funcţionat în vremurile în care comunicarea nu era atât de eficientă şi fiabilă precum în prezent. Existenţa unor partide stabile inducea şi riscul ridicării „de la firul ierbii” a unor politicieni imprevizibili care puteau conduce destinele partidelor respective în sens contrar dorinţelor sforarilor din spatele scenei. Desigur, „extravaganţele” de acest tip erau corectate prin măsuri care duceau, în final, la eliminarea ruşinoasă a „ereticului”. Cu toate acestea, menţinerea unor asemenea construcţii este greoaie. În fantomatica şi super optimizata lume de azi, menţinerea partidelor tradiţionale echivalează cu construcţia unor piramide.
Cine-şi mai permite să mai construiască piramide în ziua de azi? Nimeni. Într-adevăr, o piramidă – după cum s-a demonstrat – îţi asigură o oarecare imortalitate. Dar cine mai poate fi interesat de aşa ceva? În ziua de azi construieşti un monstru de oţel şi sticlă care arată impresionant şi cucereşte instantaneu privirile. Cine credeţi că ar câştiga – prin prisma superficialilor de azi – lupta dintre piramide şi Dubai? Dubaiul, desigur! Ce mai contează că pe lângă piramide Dubaiul e o tragicomică butaforie? El e cel care atrage ochii fraierilor.
Similar stau lucrurile şi-n nou-politica din ce în ce mai impusă la nivel mondial. Ce sens are să menţii nişte construcţii energofage precum partidele tradiţionale? În lumea de azi acest lucru nu mai are „justificare economică”. E mult mai simplu să construieşti „peste noapte” un partid, să-l conectezi brutal la mediile de comunicare(reţele sociale, televiziuni, internet) şi să-i pui pe nătărăii teleghidaţi să-l voteze. „Fericiţii” membri ai oastei de strânsură îşi văd visul cu ochii, fiind transformaţi din „nimeni de pe stradă” în parlamentari sau preşedinţi şi execută cu stricteţe ordinele primite. E singura cale prin care-şi pot conserva statutul.
După ce „bomba electorală” a fost trasă, pe cine mai interesează ce se întâmplă? În timpul mandatului nu se mai poate schimba nimic „pe cale democratică”, astfel încât nu mai are sens să întreţii o greoaie structură de partid. E mult mai justificat în termeni economici. Chiar dacă te costă mai mult impunerea „partidei teleghidate”, per total costurile sunt infinit mai mici.
Aşadar, ceea ce vedem acum nu este decât începutul unei nou-politici, în care partidele apar peste noapte, fac promisiuni care depăşesc orice limită a imaginaţiei,iar odată cocoţate la putere execută programatic „ceea ce trebuie”. Bun venit în noua lume. Politica 2.0 vă scoate la vot!
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice