De mai bine de 20 de ani auzim permanent dinspre mediile de comunicare așa-zis de dreapta, în general de inspirație libertarian-neoliberală [1], că „statul e un prost manager”. Sintagma aceasta își are originea într-o tradiție de gândire veche, iată, de aproape un secol, cam din momentul în care a început să se remarce critica făcută socialismului de către gânditorii „școlii austriece” (Ludwig von Mises, Fr. Hayek). La început critica lor privea doar modelul socialismului mai mult sau mai puțin real (adică de rit bolșevic) pe care ei îl aveau sub ochi și căruia îi contestau capacitatea de management și filtrare a informației economice pe care o are statul, spre deosebire de piața liberă, în privința celor mai multe aspecte ale organizării economice și sociale [2]. Cu timpul, însă, sintagma a ajuns – și sub influența prestigiului „școlii de la Chicago” (Milton Friedman) – să fie extinsă asupra oricăror procese productive dirijate de către stat: monopoluri de stat, fabrici, diverse întreprinderi etc. Încetul cu încetul s-a acceptat ideea că statul trebuie să-și reducă influența economică până când – după cum se exprima Grover Norquist, un important lider al conservatorismului nord-american – „va ajunge atât de mic încât să poată fi înecat într-o cadă de baie”.
La scara istoriei politicile economice de tip neoliberal, sintetizate la un moment dat în ceea ce s-a numit „Consensul de la Washington” (1989), au găsit un teren extrem de fertil de aplicare în Estul Europei, în special în țările „luate prin surprindere” de evenimentele din perioada 1989-1991, cum ar fi Rusia sau România. Ce înțeleg prin faptul că anumite țări est-europene au fost „luate prin surprindere”? Mă refer la faptul că țările acestea pur și simplu nu aveau pregătită o elită, adică un grup de economiști, sociologi, cadre politice (evident, din interiorul partidului comunist) etc. care să aibă o anumită viziune despre ceea ce ar fi trebuit să urmeze după schimbarea regimului comunist. Cazul României îl știm prea bine: ruptura a fost bruscă, practic în după-amiaza zilei de 22 Decembrie 1989 partidul comunist a fost pulverizat, o întreagă lume s-a prăbușit, absolut toate structurile de putere centrale și locale au fost pulverizate și puterea a fost preluată de un CFSN care pretindea că reprezintă o vagă voință populară. În următorii ani autoritățile române, dar și oponenții regimului, au bâjbâit în continuu în căutarea celei mai bune politici economice, nefiind prea clar ce e de făcut. Privatizările au fost făcute după ureche și ceea ce a mai rămas în mâna statului a fost administrat la fel de lax ca în epoca socialistă (când toți muncitorii căpușau la un nivel mărunt întreprinderea în care lucrau, numai că în anii 90 căpușarea s-a transformat într-un proces grotesc, în urma căruia s-a ivit o nouă clasă de îmbogățiți). Cel puțin în cazul românesc puterea de după 1989, deși deținea toate atributele formale, era complet lipsită de un proiect coerent. E foarte posibil ca lucrul acesta să se datoreze lipsei de reacție intelectuale din anii 80, când era clar că regimul nu are cum să supraviețuiască în acea formă, nereformat, și totuși România nu a produs aproape deloc dizidenți și opozanți. Astăzi e tardiv să ne mai pronunțăm la modul ipotetic asupra posibilităților pe care le-ar fi avut România dacă momentul 1989 ne-ar fi surprins cu o elită pregătită să preia puterea și în stare să propună un proiect național coerent.
Dar să revenim la ideea de început. Să acceptăm ca o axiomă de bază faptul că „statul este un prost manager” și că transferul de proprietate de la stat către un proprietar privat ar îmbunătăți pur și simplu starea și administrarea proprietăților. Practic, axioma aceasta nu ar spune altceva decât că performanța managementului este, în esență, ceva ce ține de forma de proprietate. Dacă proprietarul e statul, atunci obligatoriu proprietățile sale sunt managerizate prost; dacă proprietarul e privat, nu e garantat că proprietățile în cauză vor fi managerizate corect, dar există o șansă mai mare ca lucrul acesta să se întâmple.
Să presupunem așadar că vom privatiza tot ce se află acum în proprietatea statului. Ce se va întâmpla cu statul? Ar urma să dispară, așa cum zicea narațiunea marxist-leninistă că se va întâmpla atunci când „socialismul” va ajunge la „comunism”? Nicidecum. Conform doctrinei neoliberale, statul nu își va înceta câtuși de puțin existența: el va avea un rol foarte important, și anume acela de supraveghetor al setului de reguli și de bune practici necesare bunei funcționări a piețelor libere. Rolul statului ar fi, așadar, acela de a apăra libertatea economică. [3]
Numai că ideea neoliberală este purtătoarea unei contradicții logice care nu poate fi rezolvată decât dacă vom accepta desființarea definitivă și irevocabilă a statului, nicidecum „reducerea” sa ori transformarea sa din proprietar ineficient de active în garant eficient al libertății piețelor. Pentru că, dacă pornim de la axioma de mai sus, a relației cauzale dintre forma de proprietate și calitatea managementului, vom fi nevoiți să acceptăm că, de vreme ce statul nu este „manager” numai peste o avuție concretă formată din întreprinderi industriale (Oltchim, CFR Marfă), terenuri și imobile, fond imobiliar în genere, lingourile de aur din vistieria BNR etc., ci și „manager” al diverselor procese și procedee organizatorice, legislative, etc. atunci în mod obligatoriu, conform axiomei, el și acolo va trebui să fie un prost manager. Altfel, axioma nu e logică – de ce ar fi cineva un „prost manager” când este proprietar peste niște active concrete (industrii, resurse, valori etc.), dar un „bun manager” când e proprietar doar pe legislație, proceduri, norme de aplicare ș.a.m.d.?!
Altfel zis, de ce ar fi entitatea numită „stat” incapabilă să producă și să vândă eficient niște bunuri și servicii oarecare, dar s-ar dovedi capabilă să ofere eficient niște servicii administrative? Nu avem nici un motiv rațional pentru care să presupunem așa ceva. Dimpotrivă, mult mai normal ar fi să presupunem că, dacă entitatea numită „stat” ar putea oferi eficient servicii administrative, atunci există o șansă mare să ofere eficient și alte tipuri de bunuri și servicii. Cel puțin în procesele economice obișnuite așa se întâmplă. Cazurile de companii care și-au extins cu succes linia de produse sau servicii sunt nenumărate, inclusiv în România. [4] În caz contrar, adică în cazul în care susținem că „statul” nu poate produce ceva anume, să zicem acadele sau uniforme militare, în schimb poate oferi servicii administrative de calitate, trebuie să precizăm clar că de fapt susținerea noastră nu se bazează pe nimic concret, pe nici o realitate istorică, pe nici un experiment de laborator, fiind o simplă credință nu cu mult diferită de credințele religioase.
În mod evident poziția neoliberală nu are cum să fie apărată logic și, de altfel, chiar realitatea ne dă dreptate. În ultimele decenii s-a văzut cum, odată desemnat drept „prost manager”, statul român nu numai că nu a fost în stare să-și organizeze cum trebuie latura economică a proprietăților sale, pe care le-a lăsat să intre în faliment rând pe rând, dar nu a fost în stare să organizeze cum trebuie nici măcar privatizările (cele câteva reușite, dintre care se detașează Dacia-Renault, nu pot ascunde sub preș miile de privatizări ratate [5] care s-au tradus în milioane de locuri de muncă pierdute), nu a fost în stare să impună o legislație anti-monopol (vezi piața cimentului, singura în care s-a făcut o acțiune concretă în urmă cu câțiva ani, piața telecom, piața de energie etc.), nu este în stare să combată evaziunea fiscală, piața neagră din diverse domenii (de exemplu, vânzarea țigărilor) și multe altele. Recent, președintele Băsescu a declarat că statul nu e în stare să-și respecte nici angajamentele față de NATO (2% din PIB alocat apărării). Pur și simplu statul român, care – nu-i așa? – e un „prost manager”, tocmai fiindcă e „prost”, s-a dovedit incapabil să managerizeze nu numai producția de bunuri pe care o avea în subordine în 1990, ci și cele mai simple servicii administrative pe care ar trebui să le ofere un stat funcțional.
Altfel zis, dacă e să fie „prost manager”, atunci statul va fi să fie „prost” până la capăt și, așa cum îl dăm afară din domeniul economiei, dacă vrem să-l eficientizăm va trebui să-l dăm afară și din justiție, apărare, ordine publică etc. Nu e suficient să-l reducem până la punctul la care poate fi înecat într-o cadă – ci chiar va trebui să-l înecăm dacă vrem să-l facem eficient.
„Statul e un prost manager” se dovedește a fi, astfel, o axiomă cu consecințe mult mai grave decât simpla reorganizare a piețelor sub tutela statului suveran. Practic, odată acceptată această axiomă, suntem nevoiți să alegem între două poziții: pe de o parte poziția neoliberală care, după am arătat mai sus, este inconsistentă logic și pe cale de consecință nesustenabilă, și poziția anarho-libertariană, care este mult mai consistentă logic, dar totodată implică nu doar reducerea / minimizarea statului, ci desființarea statului prin privatizarea inclusiv a serviciilor de securitate, apărare, justiție ș.a.m.d. Ori, dacă poziția neoliberală, dincolo de inconsistența sa logică, mai poate suscita oarece interes, poziția anarho-libertariană este una care ține în mod evident de domeniul utopiei. [6]
Ce putem alege, așadar, dintre o soluție inconsistentă logic și una utopică? Grea alegere, s-ar putea spune, având în vedere că niciuna dintre posibilele soluții nu este aplicabilă practic! Și totuși, avem un răspuns. Parafrazându-l pe Descartes – „le bon sens est la chose du monde la mieux partagée” – nu cred că e nevoie de mult mai mult decât simplul bun simț pentru a presupune că dacă o axiomă produce numai consecințe greșite și/sau inaplicabile, atunci problema e cu axioma, nu cu consecințele. Altfel zis, putem presupune – programatic împotriva axiomei – că performanța managerială de fapt nu are nici o legătură cu forma de proprietate. Trebuie, de asemenea, individualizat „statul” din sintagma amintită, astfel încât să rezulte în mod clar că susținătorii ei vorbesc de performanța managerială a statului român contemporan, care e diferită de a statului danez, chinez, nigerian, american, paraguayan etc. Dar aceasta ar implica și deschiderea unei discuții sincere despre creșterea performanței manageriale a statului român, având ca scop convergența cu performanța managerială ale statelor UE occidentale și ieșirea cât mai grabnică dintr-o zonă de afinitate managerială cu statele africane. Ceea ce ar pune din start sub semnul întrebării o terminologie la modă precum „stat minimal”, „retragerea statului din economie”, ș.a. care implică nu o creștere a performanței statului, ci pur și simplu renunțarea la funcțiile manageriale ale statului în speranța că problema managementului slab al statului o să dispară de la sine. Sunt mediile intelectuale românești pregătite de o asemenea alternativă sau vor prefera în continuare susținerea unei non-alegeri între două soluții egal de imposibile?
Note:
[1] Deși tehnic neoliberalismul și libertarianismul sunt două lucruri diferite (beneficiind, desigur, de un mare număr de idei comune, cum ar fi credința în eficiența deciziei raționale a indivizilor sau a piețelor în alocarea resurselor) în discursul public dominant de la noi cele două sunt practic confundate și, împreună, formează șira spinării a ideologiei „de dreapta” românești pe care o putem admira la mai toate vocile intelectualilor publici.
[2] Deși la vremea respectivă critica adusă planificării de către cei doi mari economiști austrieci era fără îndoială extrem de pertinentă, astăzi ea este depășită moral din cel puțin două motive: a) apariția tehnologiei informației, care în anii 30 nu era nici măcar în stadiu incipient, și care permite azi realizarea de calcule economice infinit superioare celor pe care și le puteau închipui niște economiști educați cu creionul și cu guma; și b) pur și simplu în epoca noastră există exemple concrete de planificare economică multianuală riguroasă și reușită: mă refer la multinaționale (dar nu numai). Companii precum Exxon Mobile (energie), Google (internet), Amazon (internet), Microsoft (software), Volkswagen (auto), Carrefour (comerț) etc. au zeci de mii, sute de mii, și în unele cazuri chiar milioane de angajați la nivel mondial, mii de centre de producție și desfacere și venituri enorme, mai mari decât veniturile înregistrate de 90% dintre statele lumii. Acestor companii tehnologia informației le-a permis în ultimii 30-40 de ani să se extindă la nivel global și să coordoneze eficient un număr enorm de procese, cu siguranță mult mai multe decât cele pe care trebuia să le coordoneze birocrația sovietică, fără să mai pomenesc de birocrația unor state mici precum România sau Bulgaria. Ori, realitatea e că multinaționalele acestea nici nu dau faliment, nici nu par să se împotmolească în dimensiunile gigantice la care au ajuns, ci dimpotrivă, prosperă chiar și în perioadă de criză, spre deosebire de companiile mai mici, care au acces mai restrâns la ultimele inovații tehnologice. Evoluția lor nu ar fi fost posibilă fără miracolul tehnologic.
[3] v. David Harvey, în introducerea de la A brief history of neoliberalism (Oxford University Press 2007), rezumă astfel rolul statului: „Neoliberalism is in the first instance a theory of political economic practices that proposes that human well-being can best be advanced by liberating individual entrepreneurial freedoms and skills within an institutional framework characterized by strong private property rights, free markets and free trade. The role of state is to create and preserve an institutional framework appropriate to such practices. The state has to guarantee, for example, the quality and integrity of money. It must also set up those military, defence, police, and legal structures and functions required to secure private property rights and to guarantee , by force if need be, the proper functioning of markets.”
[4] De exemplu, Romtelecom, care inițial oferea doar telefonie fixă și acum e unul dintre principalii furnizori de televiziune prin cablu. Același lucru se poate spune și despre concurentul său RDS-RCS, care a pornit de la televiziune și acum oferă și telefonie fixă, și telefonie mobilă.
[5] În cercurile socialiste din România se vorbește de 1256 de companii pierdute prin privatizare, v. Const. Rotaru, Miluță Bortă, Destinul socialismului românesc, ed. Pro Universitaria 2011, pp. 201-250 pentru lista acestora.
[6] Este interesant de remarcat aici că finalitatea dispariției statului o avea și „comunismul” în narațiunea marxist-leninistă. De unde se vede că utopiile se aseamănă.
sursa: argumentesifapte.ro