În 1996, la National Endowement for Democracy (Washington DC) se analiza, sub direcția lui Mark Plattner și Lary Diamond, ceea ce ei numeau „al treilea val al democratizării” din lume. Ca fellow, pentru a elabora o carte (Relativism and Its Consequences, 2007), participam la dezbateri cu invitați de pe diferite continente. Încrederea în înaintarea democratizării era solidă și lucidă. După trei ani am revenit în institut, cu ocazia unei vizite oficiale în capitala americană, dar atmosfera se schimba deja: se întrevedeau democratizări, dar începeau derapaje. Șirul scrierilor celor doi, deveniți, referințe internaționale, sunt oglinda acestei evoluții.
Republicanismul democratic este totdeauna stimulativ pentru a discuta democrația. În definitiv, conceptul apărat de Abraham Lincoln – „guvernarea poporului de către popor și pentru popor” – și dezvoltarea adusă de John Dewey – democrația redusă la „tehnică” de guvernare, nu va supraviețui, ea având șanse doar ca „formă de viață” – rămân reperul. În plus, America are beneficiul unei democrații create pe o bună cunoaștere a istoriei și prin experiență proprie, din care a învățat. Începând, desigur, cu confruntarea Jefferson-Hamilton pentru a evita guvernarea monarhică și continuând cu triumful convingerii că rivalul politic nu este dușman, cu controversa abolirii sclaviei, cu afirmarea democrației după Războiul Civil, cu consolidarea Curții Supreme, cu cooperarea bipartizană și cu consolidarea sistemului de „check and balancies” creat de James Madison, și încheind, firește, cu neîncetata dezbatere asupra respectării Constituției.
În zilele noastre, diagnozele sunt tot mai severe. S-a ajuns să se acuze „prăbușirea democrației” (Yascha Mounk, The People vs. Democracy, 2018), „sfârșitul democrației” (Yvonne Hofstädter, Das Ende der Demokratie, 2018), „moartea democrației” (Steven Lewitsky, Daniel Zimblat, How Democracies die, 2019). „Patologiile democrației” (cum am arătam în Soarta democrației, Creator, Brașov, 2022) se discută curent. Este tot mai clar că, în organizarea actuală a alegerilor libere, aceleași forțe caută cu orice mijloc să fie alese, încât s-a trecut în „postdemocrație” (Colin Crouch, Post-democracy, 2005). Este clar și că, prin cooperarea coruptă a „democraților” din interior cu „intervenienți” din afara țărilor respective (Sarah Chayes, Thieves of States, 2015), s-a ajuns la „cleptocrație”.
Toate țările s-au schimbat în ultimele cinci decenii, dar mulți comentatori au rămas la fixații care împiedică de la început realismul. Chiar și opticile unor personalități care au criticat justificat starea lumii, au propus corectura globalizării, înlăturarea instrumentării politice a justiției, respingerea „corectitudinii politice”, competiție în cadrul cooperării supraputerilor și au rol major în viața internațională nu sunt analizate corect. Un val de ură a inundat până și descrierile.
Nivelul dezbaterii asupra democrației scade. Unii confundă „democrații” cu amicii politici și-i socotesc „autoritari” pe cei care vor schimbarea cursului de sub neoliberalism. La noi, necunoscând istoria și geografia politică, o mulțime de diletanți, ajunși „prof.dr.” – „ca la nimeni”, cum spunea deja Spiru Haret, vor carieră și izbesc cu cuvinte grele, „fascism”, „nazism”, etc. în alternativele democratice. Unii exaltă măsurile unei drepte răsuflate și reduc politica la demagogia urii, cu sărăcia culturală inerentă.
Nu se poate trece peste carențele conceptuale ale discuției actuale despre democrație. Se acuză ca „populism” preocuparea de rezolvare a problemelor cetățenilor, fără să se vadă „autoritarismul” la unii care au ajuns la decizii, dar procedează doar arbitrar. Se crede că cel care se pronunță pentru liberalitate este automat democrat. Se apără inși care au escrocat privatizări din țările lor, fără a se observa fraudele pe care le-au comis, fie ele și „inteligente”, în umbra legislației. Se ia ca semn bun vehemența unor propagandiști noi, dar inculți.
Peste toate, nu se ia în considerare nici la această oră faptul că, la fel ca altădată în istorie, democrația este subminată și chiar distrusă, mai curând din interiorul ei. Exemplele sunt numeroase și din nefericire nu sunt pe cale de dispariție.
Exemplul paradigmatic al distrugerii din interior a democrației a rămas desfășurarea din Republica de la Weimar. Combinația de nerezolvare a problemelor sociale, debusolare istorică, tactici politicianiste, neputințe ale liderilor a creat terenul invitării lui Hitler să preia puterea. Cum a spus chiar Führer-ul, în depoziția de la tribunalul din Berlin (1930), o astfel de criză, ce culmina cu incapacitatea decidenților de a guverna, era suficientă. Odată cu publicarea de documente noi (cu mărturii oculare, precum Ernst Deuerlein, hrsg., Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichte, DTV, München, 1974, sau Lutz Hachmeister, Hitler Interviews. Der Diktator und die Journalisten, Kiepenheuer & Witsch Köln, 2024) distrugerea democrației printr-o asemenea evoluție devine limpede.
Un alt exemplu de distrugere a democrației a fost în Chile. Alegerile din 1970 au dat câștig de cauză lui Salvator Allende. Condiționarea dinspre forțe ale economiei, indigene și externe, a împiedicat afirmarea democrației, nemulțumirile populației au crescut, armata a intervenit, unii generali au folosit momentul. Bombardierele de deasupra palatului La Moneda au pecetluit soarta democrației chiliene, în vreme ce majoritatea populației a stat în case.
Faptul că se consolidează puterea prezidențială într-o țară nu ține de democrație – cum cred unii. Nu este posibilă democrația fără puterea Parlamentului ca reprezentare principală a voinței poporului, fără funcționarea independentă a justiției, fără controlul reciproc al puterilor în stat și fără ca cetățenii să poată apela nestingherit la libertățile și drepturile fundamentale. Cum s-a dovedit repetat, deținătorii puterii prezidențiale mai curând desfigurează democrația. Iar efortul din România de azi, de a consolida acea putere pentru a împiedica accesul la decizii al unor forțe ce reprezintă, la rândul lor, cetățenii, nu duce la democrație. Perorațiile despre „extremiști”, în fapt cetățeni care respectă Constituția democratică, sunt de prost gust și distrug democrația.
În cazul României, azi se întețesc declarații opuse democrației. Că alegerile anticipate ar fi „semn de imaturitate”, când se știe că alegerile sunt în general un exercițiu democratic. Că suspendarea președintelui ar fi „neserioasă”, când se cunoaște că atunci când persoana nu face față, înlocuirea se impune. Că cetățenii care au opinii critice față de război și starea Europei nu ar fi „proeuropeni” și „pro-occidentali”, când în nici o democrație nu se cugetă astfel. Că nu s-ar putea desecretiza decizii privind irosirea de resurse ale țării în decizii externe dăunătoare României, când se știe că această desecretizare ține de Parlament. Că partidele trebuie să formeze guvernul, ca și cum președintele nu răspunde de așa ceva.
Președinția României este, conform Constituției, parte a puterii executive și răspunde de situația din țară. Va trebui însă înțeles ceea ce stă scris în Constituție – anume că „guvernul face politica externă pe baza unui program aprobat de Parlament”, iar „președintele reprezintă țara”. Acum s-a ajuns ca juriști de prim plan să propună – probabil în premieră europeană – să se apeleze la Curtea Constituțională pentru a obliga „președintele” la respectarea Constituției.
Deja din exemplele de până aici rezultă un răspuns la întrebarea: cum se distruge democrația? Îl voi formula însă mai detaliat, listând căile sigure ale distrugerii, la care se și recurge.
Democrația este deschisă spre urcarea la decizii a forțelor proaspete, neconsumate politic și lasă libertate alternativelor. Nu există un monopol al cuiva asupra acestora. Cine încearcă – sub orice pretext – să blocheze alternative și să închidă istoria nu are cum să fie democrat. Nimeni nu poate fi exclus de la conducerea unei țări și nimeni nu este destinat să fie mereu la decizii.
Mai concret, democrația presupune alegeri libere, care pot da rezultate neașteptate. Cetățenii pot alege altceva, dar de aici nu rezultă că ei au făcut ceva greșit. Anularea de alegeri căci nu convin rezultatele, este un mijloc, desigur primitiv, de distrugere a democrație.
Nu este indiferentă tăria convingerilor democratice ale candidaților. În „democraturi”, sau mai nou, „democrative”, cum li se spune, este inflație de inși care una susțin când au funcții și alta după. Juriști și politologi americani au profilat justificat la un moment dat „președinția africană” – acei președinți rezultați din alegeri, dar care se înconjoară repede de servicii secrete, instrumentează procurori și judecători pentru a-și consolida puterea, mai ales când sunt incapabili să dea soluții la nemulțumirile cetățenilor.
De multă vreme, însă, „președinția africană” nu mai este monopolul Africii. Ea distruge democrația și în alte locuri. Serviciile secrete supradezvoltate și instrumentarea lor, ca și a justiției, prin desemnare de către o persoană, fie ea și „președinte”, a „șefilor” acestora, a magistraților, sunt dintre cele mai eficace mijloace de distrugere a democrației. Țări întregi – România fiind, din nefericire, exemplu viu – au fost aruncate în crizele de azi cu acest mecanism.
Propagandiștii de azi au învățat din nou, după anii cincizeci, cât de eficace este „corectitudinea politică” – adică să impui pe toate canalele opinii și să evaluezi cetățenii după cum se manifestă față de cei care guvernează. Nefiind în stare de soluții, noii propagandiști își iau lașitatea drept inteligență, chiar ca înțelepciune. Educația și promovarea publică au devenit mijloace distructive pentru democrație.
Democrația rezistă atâta vreme cât cetățenii o practică. Toate experiențele istorice o dovedesc. Ea nu este ceva ce se lasă amânat pentru o altă dată. Pe nesimțite, „pasivitatea civică” o face praf.
Mulți oameni se declară „apolitici”. Ei par să nu înțeleagă că viața în societatea modernă implică cetățenia și, pe nenumărate căi, implicarea politică, fie ea și tacită. În orice variantă, „abstinența politică” defavorizează democrația, iar când o invocă inși cărora le convin de fapt decidenți de mână forte, defavorizarea trece în distrugere.
Un istoric englez, simpatetic cu românii, scria în 1945 că democrația nu avea cum să înflorească în România interbelică în condițiile în care intelectualii erau străluciți, dar se ocupau să obțină favorurile celor care conduceau statul, neinteresați de sărăcia și abuzurile din jur. „Trădarea intelectualilor” nu era oarecare. Ce s-ar putea spune acum, când „intelectualii puterii” au sesizabil pregătire și capacități cu totul precare?
Desincronizarea culturală nu avantajează democrația. Când se vrea democrație cu viziuni trimise în muzeu, când se crede că adevărul este singura valoare, iar libertatea, egalitatea, echitatea, integritatea sunt superflue se eșuează. Nu se ajunge la democrație cu mitologie. Democrația rămâne chestiune nu doar de eliberare, ci și de emancipare.
Democrația este decizie pe bază de principii în contexte de viață rezultate din istorie. Și astăzi, scrierea cu acuratețe a istoriei este o condiție a democratizării. Se înțelege anevoie azi că abia încheierea celui de al Doilea Război Mondial și a „războiului rece” cu tratate negociate de guverne legitime și validate de parlamente reprezentative pune capăt războaielor europene, care împiedică vădit democratizarea.
Democrația se distruge și datorită neajunsurilor de concepție. Ea este posibilă doar în condiții de suveranitate statală – altfel nu poate funcționa. Ruperea de meritocrație, de care democrația a fost de la origini legată, o subminează până la anihilare. „Mesianismul politic” este din capul locului opusul democrației. Disprețul cetățeniei, la fel. Polarizarea societății și, cu atât mai mult, intrarea în conflicte, în interior și în exterior, distrug democrația.
Viața în societățile moderne trece implacabil prin mediatizare. Politicianul nu mai poate fi conceput fără ziaristul de alături. Democrația are un sprijin greu de egalat în presă, dar presa o poate submina, de asemenea.
Azi este deja studiat amănunțit cât de mare a fost rolul presei în distrugeri cunoscute ale democrației și care au fost tehnicile. Unii pun, de altfel, ascensiunea lui Hitler în seama capacității sale retorice, a instinctivei folosiri a „psihologiei maselor” din acea epocă, a regizatei mediatizări și în seama celor peste o sută de interviuri date presei internaționale. Declinul democrației este și indiciu că în presă s-a petrecut ceva inacceptabil în raport cu misiunea naturală a mediatizării – aceea de a servi adevărul, dreptatea și echitatea.
Există o cunoaștere deja specializată a acestor lucruri. Ceea ce se poate spune, peste toate, mai ales în situația de azi, când autonomia jurnalistului este strivită de companii, de comenzi și de partinități, iar mercenariatul mediatic s-a extins, este că democrația depinde de presă. O presă străină de profesionalism și valori civice o poate ruina.
Evaluarea falsă a persoanelor distruge direct, la rândul ei, democrația. Criterii de evaluare care o favorizează sunt realitatea pregătirii aleșilor în instituții și cu profesori veritabili, filtrată de examene serioase, și capacități profesionale și de organizare deja dovedite public. Atunci, însă, când pentru roluri și funcții publice criteriile sunt impresia, rubedenia, pilele, mituirea, securismul și cleptocrația, democrația sucombă.
Importanța criteriilor de evaluare sporește în condițiile deprofesionalizării din România actuală. „Veleitarismul” în lupta pentru funcții a devenit fenomen – absolvenți vădit slabi, care abia au trecut examenele, palavragii și impostori, unii care au apucat să pună mâna pe o funcție fără a face ceva, caută să decidă soarta oamenilor. Aceasta în vreme ce fruntașii promoțiilor, oamenii devotați cauzelor publice sunt ignorați!
Răsturnarea ierarhiei valorilor, odată cu ascensiunea diletanților, distrug amplu democrația. Nu toți cei care ajung în instituții azi cheie ale unei țări și la conducere – inclusiv în institute de cercetare, așezăminte de cultură, universități, academii – sunt capabili să întrețină democrația. România oferă azi o experiență tristă în materie: slaba pregătire și performanță a „vârfurilor” intelectuale și decizionale a dus în ultimele decenii la descompunerea până și a dezvoltării și democrației agonisite după 1989. Democrația nu este scutită de descompuneri ce vin de la cei socotiți în mod fals ca repere.
O democrație se distruge într-o societate nu doar cu pași mari – abuzurile șefilor, lipsa lor de pregătire, politicianismul – ci și cu pași mici. De pildă, sunt multe exemple de șubrezire „sectorială” a democrației în România actuală . Nu se mai citește Constituția, încât s-a răspândit prejudecata după care „politica externă și de apărare este atributul președintelui” – ceea ce ajunge să dea unei persoane adesea nepregătită și abuzivă o putere contrară prevederilor constituționale. Formula „președintele numește” duce la aberații și caraghioslâcuri: o țară întreagă este pusă la dispoziția „listei de judecători și procurori” stabilită fără control public suficient. Alegerea rectorilor de universități în sistemul alegerilor politice pune puteri inutile în mâna „rectorilor”, mulți ei înșiși discutabili, care mai și numesc decanii și alte funcții, încât universitățile se închid în conduceri de tip coterie, cu puțin spațiu de respirație pentru alternative. Nu mai discutăm de concurența ridicolă a unor rectori la cooperarea cu SRI! S-a umplut țara de generali – încât se concurează cu țări de zeci de ori mai mari. În materie de generali, îmi spunea un șef de promoție de academie de profil, România a ajuns să compromită titlul.
Nu orice imagine de sine face dintr-un cetățean un democrat. Abia cel care are capacitatea promovării interesului public prin decizii chibzuite poate sluji democrația. Acolo unde interesul public este redus la interesul personal sau la interesul unui grup ce se dă drept public, democrația se stinge. Incultura civică prăbușește democrația.
Autor: Andrei Marga