Într-un cuvânt, putem crește orice fel de animale domestice până la numărul dorit, chiar până la un număr infinit dacă am putea găsi o suprafață infinită de teren pentru a le hrăni; iar înmulțirea animalelor nu are altă piedică decât mijloacele mai limitate sau mai abundente alocate pentru subzistența acestora. Nu există nici un dubiu că rasa umană s-ar înmulți până la cel mai mare număr tolerat de pământ dacă întreaga suprafață ar fi destinată subzistenței omului.
China este țara în care populația a atins cel mai mare număr. Oamenii de rând se hrănesc cu orez și apă; lucrează aproape dezbrăcați, iar în provinciile sudice au trei recolte bogate de orez în fiecare an, datorită grijii pe care o acordă agriculturii. Pământul nu rămâne niciodată necultivat și produce mai mult decât însutit în fiecare an [ii]. În general, cei care poartă haine au îmbrăcăminte din bumbac, plantă care necesită atât de puțin pământ pentru a fi cultivată încât cu un acru de teren s-ar putea produce îmbrăcăminte suficientă pentru 500 adulți.
Chinezii, prin principiile religiei lor, sunt obligați să se căsătorească și să crească atâți copii cât le permit mijloacele lor de subzistență. Folosirea pământului pentru grădini decorative și parcuri este privită ca o crimă, pentru că sustrage hrana oamenilor. Călătorii sunt transportați cu lectica pentru a scuti caii de munca pe care o pot desfășura și oamenii.
Conform descrierilor celor care vizitează China [iii], numărul lor este incredibil, dar sunt forțați să lase mulți copii să moară încă din leagăn, atunci când nu sunt capabili să îi crească, ținându-i numai pe cei pe care îi pot hrăni. Prin muncă grea și persistentă iau din râuri o cantitate extraordinară de pește și din pământ extrag tot ce se poate.
Cu toate acestea, când vin ani răi, mor cu miile de foamete, deși împăratul face provizii pentru astfel de situații. În mod necesar, numărul oamenilor din China este proporțional cu mijloacele de trai și nu depășește numărul pe care țara îl poate suporta, conform standardelor lor de viață; și la acest nivel, un singur acru de pământ poate asigura existența multor oameni.
Pe de altă parte, nu este nici o țară unde creșterea populației este mai limitată decât cea a sălbaticilor din zonele interioare ale Americii. Neglijează agricultura și trăiesc în păduri, din vânat. Dat fiind faptul că arborii consumă energia și substanțele pământului, pășunile pentru animale sunt puține și pentru că un indian mănâncă mai multe animale într-un an, deseori 50 sau 100 acri de pământ asigură hrana necesară pentru un singur indian.
Un trib mic de indieni va avea aproximativ 40 leghe pătrate [iv] ca teren de vânătoare. Ei duc în mod constant războaie dure pentru aceste suprafețe, iar numărul lor este întotdeauna proporțional cu cel al resurselor derivate din vânat.
Europenii cultivă pământul și recoltează boabele pentru subzistență. Din lâna oilor își confecționează îmbrăcămintea. Cei mai mulți se hrănesc cu grâu, dar o parte din țărani își fac pâinea din secară, iar în nord din orz și ovăz. Mâncarea țăranilor și a oamenilor nu este aceeași în toate țările din Europa, iar pământul are deseori fertilitate și calități diferite.
Cea mai mare parte a pământului din Flandra[v] și o parte a celui din Lombardia[vi] produce de 18 – 20 ori mai mult grâu pentru că nu este lăsat nefolosit. În provincia orașului Napoli, producția este și mai mare. În anumite părți din Franța, Spania, Anglia și Germania producția este la același nivel. Cicero spunea că în timpul său rodul pământului din Sicilia era înzecit, iar mai bătrânul Pliniu spunea că pământurile leontine[vii] din Sicilia produceau de 100 ori mai mult decât sămânța plantată, pământurile din Babilon de 150 de ori, iar anumite terenuri din Africa produceau în mod considerabil mai mult.
„Pe de altă parte, nu este nici o țară unde creșterea populației este mai limitată decât cea a sălbaticilor din zonele interioare ale Americii. Neglijează agricultura și trăiesc în păduri din vânat.”
Astăzi, terenurile din Europa produc, în medie, de 6 ori ceea ce a fost plantat, astfel încât de 5 ori mai multe grâne să rămână pentru consumul populației. De obicei, pământul rămâne necultivat în al treilea an, producând grâu în primul an și orz sau ovăz în al doilea.
Un om care se hrănește cu pâine, usturoi și rădăcini, poartă numai îmbrăcăminte din cânepă, lenjerie aspră și încălțăminte din lemn și bea numai apă, așa cum fac mulți țărani din sudul Franței, poate trăi din producția unui acru și jumătate de pământ de calitate medie, care rodește de 6 ori ceea ce a fost plantat și rămâne necultivat în al treilea an.
Pe de altă parte, un adult care poartă pantofi de piele, ciorapi, îmbrăcăminte din lână, care trăiește într-o casă și are un schimb de lenjerie, un pat, scaune, masă și alte necesități, care bea moderat bere sau vin, mănâncă zi de zi carne, unt, brânză, pâine, legume etc, toate acestea în cantități suficiente și moderate, are nevoie de produsul a patru-cinci acri de pământ de calitate medie. Este adevărat că pentru aceste estimări, caii pentru cultivarea terenurilor nu au fost luați în considerare, cu excepția acelora necesari pentru a ara și a transporta bunurile pe o distanță de zece mile.
Date istorice arată că primii romani își mențineau familiile cu două „journaux”[viii] de pământ, egale cu un acru parizian și aproximativ 330 picioare pătrate. Erau aproape dezbrăcați, nu aveau vin și ulei, dormeau în paie și abia aveau vreun confort, dar pentru că lucrau intens pământul, care este destul de bun în jurul Romei, reușeau să obțină cantități mari de cereale și legume.
Dacă proprietarii terenurilor doreau o creștere a populației, aceștia îi încurajau pe țărani să se căsătorească de tineri și să își crească fiii promițându-le subzistența prin cultivarea pământurilor pentru acel scop. Și, fără nici un dubiu, reușeau să realizeze o creștere demografică până în punctul permis de terenurile agricole, în concordanță cu produsele alocate fiecărei persoane, fie că ne referim la cele de un acru și jumătate sau la cele de patru-cinci acri.
În schimb, prințul sau proprietarii de pământ, i-au constrâns pe oameni să folosească terenurile în alte scopuri decât acela de a întreține populația. Dacă, prin prețurile pe care le oferă pe piață pentru bunuri și mărfuri, ei îi determină pe țărani să folosească ogoarele în alte scopuri decât cel de subzistență (pentru care am văzut că prețurile din piață și consumul determină folosirea pământului ca și cum l-ar cultiva înșiși țăranii), în mod necesar numărul populației va scădea. Unii vor fi nevoiți să părăsească țara din cauza lipsei unui loc de muncă, în timp ce alții, neavând mijloacele necesare pentru a crește copii, nu se vor căsători sau se vor căsători târziu după ce au economisit pentru a susține familia.
Dacă proprietarii funciari care trăiesc în mediul rural s-ar muta în orașe, departe de pământurile lor, caii ar trebui hrăniți pentru transportul bunurilor în oraș, atât pentru moșieri, cât și pentru slujitorii lor, artizani și alții, atrași la oraș de prezența proprietarilor.
De multe ori, transportul vinului din Burgundia la Paris costă mai mult decât vinul. În consecință, suprafața de teren utilizată pentru întreținerea cailor și a persoanelor care au grijă de ei este considerabil mai mare decât suprafața de teren necesară pentru a produce vinul și pentru a asigura existența celor care au participat la producția vinului. Cu cât sunt mai mulți cai într-o țară, cu atât va fi mai puțină mâncare pentru oameni. Întreținerea cailor de trăsură, a cailor de vânătoare sau a cailor de expoziție, de cele mai multe ori necesită trei-patru acri pentru fiecare.
Dar atunci când nobilimea și proprietarii de pământuri se aprovizionează cu haine, mătăsuri și dantele de la producători străini și plătesc pentru acestea cu produse autohtone, ei diminuează semnificant subzistența locuitorilor, îmbunătățind-o pe cea a străinilor, care deseori devin dușmani ai statului.
Dacă un nobil sau un moșier din Polonia, căruia țăranii îi plătesc o rentă de aproximativ o treime din recoltă, folosește stofe, pânze etc. din Olanda, el va plăti pentru aceste bunuri jumătate din renta pe care o primește și probabil va folosi cealaltă jumătate pentru întreținerea familiei cu produse și manufacturi brute, din Polonia.
Însă, în ipoteza noastră, jumătate din renta lui corespunde unei șesimi din producție, care va fi luată de olandezi, cărora țăranii din Polonia le vor livra grâu, lână, cânepă și alte produse. Așadar, o șesime din pământul cultivabil al Poloniei este sustras populației, fără a mai aminti de hrănirea cailor de căruțe, de trăsuri sau de expoziție necesari pentru menținerea stilului de viață al nobilimii.
Mai mult, dacă țăranii, cărora le-au rămas două treimi din recoltă, își imită stăpânii și consumă manufacturi străine pentru care plătesc cu produse prime din Polonia, o treime din rodul pământului cultivat din țară nu va mai reveni populației și, mai rău, cea mai mare parte va fi trimisă străinilor care adesea servesc și susțin dușmanii statului.
Dacă proprietarii funciari și nobilimea ar consuma numai manufacturi autohtone, oricât de rele ar fi la început, acestea ar deveni curând mai bune și ar permite unui număr mai mare de polonezi să lucreze, în loc de a ceda acest avantaj străinilor. Și, dacă toate statele ar lua măsuri de precauție în chestiuni de comerț pentru a nu fi nătărăii altor țări, fiecare stat ar putea fi considerat doar în raport cu produsele și industria poporului său[ix].
Dacă doamnelor din Paris le place să poarte dantelă de Bruxelles și dacă Franța plătește pentru această dantelă cu vin din Champagne, producția unui singur acru de in trebuie plătită cu producția a 16.000 acri de vie, dacă am calculat corect. Suficient să spunem că în cazul acestei tranzacții, o cantitate mare din producția pământului este sustrasă francezilor și toate produsele trimise peste granițe – cu excepția cazului în care o cantitate egală de produse este adusă, la schimb, în țară – tind să diminueze numărul de locuitori ai statului[x].
Când am spus că moșierii ar putea încuraja o creștere demografică până în punctul în care pământul ar permite, am presupus că oamenii nu doresc nimic mai bun decât să se căsătorească dacă sunt puși în situația de a-și menține familia în același fel în care le convine lor să trăiască. De exemplu, dacă un om este mulțumit cu recolta unui acru și jumătate de pământ, el se va căsători dacă este sigur că va avea suficiente resurse pentru a își întreține familia. Însă, dacă el va fi mulțumit de producția a cinci până la zece acri de teren, nu se va grăbi să se căsătorească, decât dacă va putea să își întrețină familia în același fel.
În Europa, copiii nobililor sunt crescuți beneficiind de toate condițiile; iar cum cea mai mare parte a averii le revine deseori fiilor mai în vârstă, cei mai tineri nu se grăbesc să se căsătorească. De obicei, aceștia din urmă trăiesc ca celibatari, fie în armată, fie în mănăstiri, iar uneori se vor arăta nedoritori să se căsătorească dacă moștenitoarele sau averile oferite lor nu se vor ridica la nivelul pe care ei îl consideră potrivit pentru a își întreține familia, fără de care ei consideră că i-ar determina pe copiii lor să fie nefericiți.
De asemenea, în clasele inferioare ale statului există bărbați care din mândrie și alte motive asemănătoare cu cele ale nobililor, preferă să trăiască în celibat cu puținul pe care îl au, în loc să adopte viața de familie. Dar, cei mai muți dintre ei ar fi bucuroși să își întemeieze familii dacă ar avea siguranța că le pot întreține așa cum își doresc. Ar considera că este o nedreptate să îți crești copiii doar pentru ca aceștia să cadă într-o clasă socială inferioară față de a taților.
„Dacă doamnelor din Paris le place să poarte dantelă de Bruxelles și dacă Franța plătește pentru această dantelă cu vin din Champagne, producția unui singur acru de in trebuie plătită cu producția a 16.000 acri de vie.”
Sunt foarte puțini bărbații din țară care evită căsătoria din cauza unui spirit pur libertin. Toate clasele inferioare doresc să trăiască și să își crească pruncii, care la rândul lor să își ducă traiul măcar precum părinții lor. Când muncitorii și artizanii nu se căsătoresc este pentru că ei așteaptă să economisească suficient pentru a întemeia o gospodărie sau pentru că așteaptă să găsească o femeie tânără care să aducă puțin capital pentru acest scop. În fiecare zi, ei văd alții asemenea lor care din lipsa precauțiilor întemeiază familii și decad în cea mai înfricoșătoare sărăcie, fiind obligați să renunțe la propria mâncare pentru a își hrăni copiii.
Din observațiile Dl. Edmond Halley[xi], în Breslaw, Silesia [o regiune din Polonia], aflăm că din toate femeile apte să poarte o sarcină, de la 16 până la 45 ani, nici una din șase nu rămâne însărcinată în fiecare an. În schimb, spune Dl. Halley, ar trebui să fie măcar patru din șase care să aibă copii în fiecare an, fără a le include pe cele care sunt sterile sau au născut un făt mort.
Motivul pentru care patru din șase femei nu rămân însărcinate în fiecare an este acela că nu se pot căsători din cauza descurajărilor și dificultăților ce le stau în cale. Iar o femeie tânără care nu este căsătorită nu se gândește să devină mamă; nu se va căsători decât dacă va găsi un bărbat gata să își asume riscul.
Cea mai mare parte a oamenilor dintr-un stat sunt angajați sau antreprenori; cea mai mare parte sunt dependenți și trăiesc în nesiguranță, fie că vor găsi mijloacele necesare pentru întreținerea familiei la un nivel acceptabil prin muncă sau antrepriză. De aceea, ei nu se căsătoresc sau se căsătoresc atât de târziu, încât numai una din șase femei devine mamă.
Dacă proprietarii funciari ar contribui la întreținerea familiilor, o singură generație ar fi suficientă pentru a împinge creșterea demografică până în punctul în care recolta ar reuși să asigure mijloacele de subzistență. Copiii nu necesită atât de mult din producția pământului precum adulții. Și unii și alții pot trăi mai mult sau mai puțin, în funcție de consum.
Popoarele nordice, unde pământul rodește puțin, sunt cunoscute pentru faptul că au trăit dintr-o recoltă atât de săracă, încât au trimis coloniști și roiuri de oameni pentru a invada pământurile din sud, a distruge locuitorii și pentru a își însușii pământurile lor[xii]. În funcție de diferitele stiluri de viață, 400.000 oameni ar putea trăi cu aceleași roade ale pământului, care în mod normal asigură existența a 100.000. S-ar putea ca un om care trăiește din producția unui acru și jumătate de teren să fie mai puternic decât unul care trăiește din producția a cinci până la zece acri.
De aceea, este foarte clar faptul că numărul de locuitori ai unui stat depinde de mijloacele lor de subzistență. Și cum acestea depind de cultivarea solului, metodă care la rândul său depinde de gusturile, dorințele și stilul de viață al proprietarilor funciari, creșterea și scăderea demografică depind de aceiași factori.
Richard Cantillon (1680-1734) este părintele economiei moderne. Murray Rothbard l-a numit „unul dintre cele mai fascinante caractere din istoria gândirii sociale sau economice” și l-a descris ca fiind „un negustor, bancher și aventurier irlandez galicizat care a scris primul tratat economic cu mai bine de patru decenii înaintea publicării tratatului Avuţia Națiunilor.” Opera sa din 1730 este considerată a fi primul tratat complet de economie. Este demn de menționat faptul că, prin prisma experienței sale de bancher și antreprenor, autorul reușește să propună o metodologie bazată pe mecanismul cauză-efect, să abordeze aspecte legate de teoriile monetare, asumarea riscurilor în economie și, mai ales, să influențeze dezvoltarea timpurie a economiei politice, inclusiv lucrările lui Adam Smith, Anne Turgot și François Quesnay. Cantillon a devenit milionar prin investițiile sale în compania lui John Law „Mississippi Company” și prin faptul că a prezis explozia „balonului” Mississippi. S-a mutat în Anglia unde a murit într-un incendiu, pus la cale, din câte se spune, de bucătarul pe care tocmai îl concediase.
[Textul de faţă, scris în anul 1775, este extras din volumul „An Essay on Economic Theory”, Partea I, Capitolul 15] sursa: ecol.ro