Lucian Croitoru, consilierul Guvernatorului, a scris recent un articol (“Ulciorul nu merge de două ori la apă”) în care încearcă să ia de pe umerii băncilor responsabilităţile post-criză – de vină sunt politicienii şi reglementatorii care n-au înţeles prea bine toxicitatea unor produse utilizate de bănci astfel încât nu s-au grăbit să le ia jucăriile după cum sus¬ţine domnul consilier – şi în care tratează marginal şi problema profiturilor băncilor locale. Mai exact, lipsa consecventă a acestora.
Croitoru opinează: “Este convenabilă, de exemplu, ideea că unele dintre bănci fac pierderi în mod intenţionat pentru a nu plăti impozit pe profit. Aceste afirmaţii trebuie să se sprijine pe dovezi imediat prezentabile publicului, sau nu trebuie făcute nici măcar aluziv, dacă aceste dovezi nu există.
Vânzarea unor credite neperformante nu se poate face decât la preţul pieţei. Aici judecăţile subiective, conform cărora un credit a fost vândut prea scump sau prea ieftin nu-şi au locul, iar dacă apar, dovedesc neînţelegerea economiei de piaţă, ceea ce este profund şi grav. Poate că prin reducerea creditelor neperformante, profiturile unor bănci au scăzut, dar în acelaşi timp s-au redus şi costurile de finanţare la băncile respective, care au putut astfel să acorde statului român credite la dobânzi mai scăzute. Autorităţile sunt presupuse a înţelege întregul proces, care include atât impozitele mai mici pe profit, cât şi costurile mai mici ale statului cu datoria publică”.
Cu alte cuvinte, să nu mai vorbim de subevaluarea unor portofolii de credite (vândute uneori unor entităţi din grup), să ne raportăm doar la preţul pieţei. Dacă atât a luat banca pe un credit cu probleme – adică 5-10% din valoarea sa, de exemplu – înseamnă că acela era preţul pieţei şi basta. Păi, cât de liberă era piaţa în care se formau astfel de preţuri? Cine avea acces la ea? Ofertele erau transparente? Hai, debitorii erau ocoliţi de astfel de şanse că era “hazard moral” să-şi răscumpere datoriile la preţuri mai mari decât erau dispuse băncile să le vândă unor “profesionişti”, dar poate ar fi fost amatori şi din alte zone instituţionale (poate niscaiva fonduri de investiţii, poate alte bănci străine cu acţionariat distinct, firme private din diverse domenii, etc). Să arunci fumigena cu “preţul pieţei” cunoscând că multe din astfel de tranzacţii au fost cât se poate de preferenţiale înseamnă să subestimezi inteligenţa auditoriului. Cum subestimarea inteligenţei auditoriului presupune şi argumentul că prin vânzarea creditelor neperformante băncile şi-au redus costurile de finanţare şi astfel au putut să împrumute mai ieftin statul! Păi, cine este de o bună bucată de vreme finanţatorul principal al băncilor în cazul achiziţiei certificatelor de trezorerie în lei? Băncile-mamă, “piaţa” sau însuşi BNR, prin licitaţiile sale Repo fără număr şi limita de sumă?
“Este posibil ca unele bănci să fi făcut, din greşeală sau nu, unele optimizări fiscale discutabile, ceea ce nu e deloc greu de imaginat date fiind unele neclarităţi sau contradicţii din legislaţie. Dar atitudinea faţă de aces¬tea trebuie întotdeauna să reflecte rezolvarea problemei conform legii şi evitarea generalizărilor, prin învinuiri directe sau implicite, la nivelul industriei a unor comportamente individuale”, mai spune Croitoru încercând să ducă problema în zona unor cazuri izolate deşi din datele prezentate de Finanţe rezultă că majoritatea băncilor şi-au topit profitul în ultimii ani, nu doar câteva “oi negre”.
În articolul “Îşi ascund băncile profitul ca să nu plătească impozite?” Adrian Vasilescu încearcă o abordare diferită. “Dacă, deci, capitalul e mâncat de pierderi contabile, «cerinţa de capital» trebuie acoperită de acţionari. De băncile-mamă, în cele mai multe cazuri. Suplimentând capitalul. În anii din urmă, când au fost înregistrate pierderi contabile mari, care au mâncat din capitalul băncilor, Banca Naţională a chemat acţionarii lor – în cazul filialelor, băncile-mamă – şi le-a cerut să suplimenteze capitalul. Miliarde de euro au fost aduse în ţară de către acţionari. De aici o întrebare: aşa stand lucrurile, le convine băncilor-mamă să facă jonglerii financiare cu filialele din România, pentru ca apoi să fie obligate să vină cu bani grei ca să le acopere pierderile?”.
Aici se amestecă din nou lucrurile pentru a deruta publicul. Una e să ai pierderi din activitatea de creditare din perioada bulei-pentru care sunt însă de vină politicienii şi reglementatorii, vorba domnului Croitoru în articolul pomenit mai sus (chiar dacă acesta se referea mai ales la reglementatorii sectorului subprime din SUA)-pe care să le acoperi pentru a nu ieşi din business, alta e să le compensezi ulterior prin optimizări fiscale agresive pentru a-ţi scoate pârleala cu majorările de capital din impozitul pe profit pe care nu-l mai dai statului. În articolul respectiv Vasilescu încerca să anuleze orice responsabilitate a BNR în disputa privind optimizările băncilor considerând că fişa postului instituţiei e alta, de acestea ar trebui să se ocupe Fiscul iar BNR să vegheze doar la capitalizarea băncilor.
Acum, sunt de acord că domnii consilieri trebuie să apere imaginea instituţiei, la limită şi a sectorului păstorit de aceasta. Dar măcar să o facă în mod onest, fără sofisme şi acceptând, din când în când, o doză de responsabilitate şi asumând ceva erori vizibile şi din elicopterul cu care fostul şef al Fed vroia să bombardeze pieţele cu bani. Iar eu nu-mi amintesc să fi văzut vreun guler alb de la BNR punându-şi cenuşă în cap, nici măcar în scop terapeutic. Poate o fac doar în cerc restrâns, prin căsuţele de odihnă de la munte sau la un tenis cu amicii la Arenele BNR…
Autor: Cristian Dogaru
Sursa: Bursa.ro