Nu există un popor european, după cum nu poate exista o națiune europeană. UE este o uniune politică și economică, iar statele care au aderat la acest parcurs politic și enonomic s-au putut manifesta în acest sens datorită regimului democratic pe care l-au adoptat anterior. Dacă o democrație presupune o permanentă dezbatere a cetățenilor cu opinii politice dintre cele mai diverse, atunci o asociere a democrațiilor în scop economic, cu firești implicații politice, presupune dezbatere între state. Iar dezbaterea înseamnă o permanentă negociere. Contrar oricăror discuții inutile din societate, ideea europeană este fisurată atunci când unele state membre își declină disponibilitatea negocierilor, îngăduind altor state privilegiul unei autorități care poate lua decizii și care, printr-un monolog politic, poate trasa politica altor state. Când spunem că democrația nu are alternativă, susținem implicit „principiul suveranității statelor”, într-o logică veche de aproape patru veacuri, când suveranitatea, odată cu Pacea Westfalică (1648), a prins un prim contur juridic, anume drepturile teritoriale și neamestecul în treburile interne. Ceea ce Kant considera „pacea eternă” rămâne cadrul firesc al conviețuirii, atât în spațiul european, cât și peste tot în lume.
(continuarea o puteti citi aici.)