Nu are rost sa trecem iar in revista belele unei economii ale carei performante s-au redus dramatic in 2009. Nici sa recapitulam declaratiile unor observatori, ale caror diagnostice variza de la un straniu optimism si euforie, la viziuni parca desprinse din povestirile lui Edgar Allan Poe.
In demersul de fata mi-am propus sa expun ceea ce cred vizavi de posibilele solutii de depasire a crizei care se va acutiza sub presiunea iernii si a necesarelor masuri aminate pina acum din ratiuni exclusiv politice.
Este vorba de masuri pe termen scurt, mediu si lung.
Pe termen scurt.
Sunt necesare actiuni in doua directii, alcatuind o foarfeca menita sa reteze presiunea asupra companiilor.
Prima se refera la RELUAREA INVESTITIILOR. Nu retoric, ci concret. Investitiile sunt blocate la ora actuala pentru ca statul nu a colectat suficiente taxe pentru a taia o felie si pentru investitii – traind din imprumuturi de pe o zi pe alta – pe de-o parte, si pentru ca dobinzile bancare sunt prea mari, pe de alta.
Romania are nevoie, in 2010, de cel putin 30 de miliarde de euro pentru a evita derapaje sociale si pentru a injecta in economie, sub forma investitiilor, cel putin 10-12 miliarde. Acesti bani pot proveni din transele imprumuturilor deja antamate de la FMI/UE, dar si de pe piata privata de capital, in varii forme.
Atita vreme cit vorbim de investitii care nasc premizele returnarii, imprumuturile nu trebuie sa sperie pe nimeni (Romania, in pofida parerilor rezultate din analize superficiale, nu este inca o tara indatorata peste potentialul ei de returnare).
A doua se refera la REDUCEREA FISCALITATII. Ne referim atit la fiscalitatea propriu-zisa, cit si la asa-numita parafiscalitate (taxe si tarife platite haotic pentru aprobari de tot soiul). Este putin probabil ca macar in primele sase luni, orice formula guvernamentala va diminua taxele, indiferent ce se declara acum, in campanie.
Dar macar trebuie mentinute la nivelul actual si nu majorate – ne referim mai ales la cota unica si la TVA. Apoi, in semestrul al doilea, in cazul in care economia va raspunde corespunzator injectiei de investii si motorul va incepe, timid, sa reporneasca, se poate proceda la o diminuare a taxelor.
Nu atit a TVA (pe o piata dominata pe varii segmente de importuri, cresterea consumului nu produce in mod necesar locuri de munca si dezvoltare), cit a cotei unice, macar cu 2-4 procente. Ar fi a doua injectie de adrenalina in trupul obosit al economiei.
A treia se refera la diminuarea dobinzilor. Aici nu vorbim numai de CEC Bank sau Eximbank, asupra carora statul inca isi exercita in mod direct autoritatea, dar care au, impreuna, o cota de piata redusa. Ci despre sistemul bancar, in general.
Veti spune ca acesta este privat/strain si singurele pirghii aflate la indemina BNR sunt rezervele minime si dobinda de politica monetara. Dar nu este chiar asa. La urma-urmei, aceste banci SUNT in Romania, au facut miliarde de euro profit in Romania, fac miliarde in continuare si trebuie sa accepte ca o camatarie de tipul celei de astazi inseamna taierea gistii cu ouale de aur.
Guvernul, Presedintia, Banca Centrala, patronatele, toti acesti jucatori majori trebuie sa puna presiune asupra bancilor pentru un comportament loial fata de o economie din care fac parte.
Cind firmele dau faliment una dupa alta, este imoral si profund antieconomic sa lucrezi cu marje de profit de talia celor din Romania. Cita vreme unui intreprinzator i se va pretinde o dobinda de 15-17 la suta in euro, nu putem vorbi de dezvoltare, nici macar de supravietuire.
Pe termen mediu.
Trebuie rezolvate tarele structurale ale unei economii care nu mai produce mai nimic cu cap si coada. Intr-o democratie, avem partide, stat si natiune. Dar uneori statul devine captivul partidelor iar natiunea captiva statului.
Si politicul invadeaza zona tehnocrata (nazismul si comunismul au fost exacerbarea acestei ecuatii, in care un partid unic a confiscat complet statul, deci natiunea de devenit captiva partidului-unic).
Politicienii trebuie sa accepte ideea ca nivelul doctrinar se opreste la ministri si secretari de stat si nu coboara pina la director, sef de birou sau functionar. Nu reusim sa conservam o zona de expertiza serioasa in institutii pentru ca oamenii sunt schimbati haotic din patru-n patru ani, pe alte criterii decit cele profesionale.
Politicul trebuie sa-si traseze granita fata de stat iar statul fata de natiune (cu o incurajare reala a intiativei private si o externalizare maxima a ceea ce poate fi externalizat spre zona particulara).
Si in acest fel, poate, vom avea intr-adevar la un moment-dat cei 15.000 de specialisti de care aparatul central/local are nevoie.
Si nu ne vom mai bilbii atunci cind ne vom confrunta cu o criza (actuala nu este nici prima si nu va fi nici ultima).
Pe termen lung.
Trebuie construita o economie moderna si o economie moderna valorifica in egala masura resursele “solide”, dar si creativitatea, inteligenta si educatia. Noua economie nu mai este aceea a furnalelor, ci a laboratoarelor si a companiilor flexibile si capabile de adaptare rapida la schimbarile tot mai accentuate.
Iar fara un sistem de educatie solid si stoparea hemoragiei de competenta prin emigrare, va fi imposibil sa avem o asemenea economie.
Ma opresc aici, un asemenea demers jurnalistic este inerent limitat ca spatiu, fara pretentia de a fi exhaustiv.
Dar cred ca este (deja) cazul sa discutam despre o Romanie postcriza – nu va ajunge sa raportam “cu indreptatita mindrie patriotica” ( cum se zicea pe vremuri) o crestere economica de 0-1 la suta la finele lui 2010. Este momentul sa gindim pe termen mai lung.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro