Până acum am fost martori la schimbarea unor personalităţi din ţările aflate în centrul crizei. În Grecia, prim-ministrul George Papandreou s-a retras din funcție, iar în Italia, premierul Silvio Berlusconi a demisionat. Deşi aceste demisii au reprezentat o schimbare formală de guvern, ele nu au reprezentat și o schimbare în sens politic. De fapt, Papandreou şi Berlusconi au demisionat cu condiţia ca guvernele lor să adopte politicile de austeritate propuse în timpul mandatelor lor.
Coaliţiile care s-au format după demisionarea lor sunt dominate de susținători ai UE. Provin din generaţia şi din clasa profund atașată, intelectual şi emoţional, ideii europene. Pentru ei, Uniunea Europeană nu este doar un instrument util pentru realizarea obiectivelor naţionale. Este, mai curând, o alternativă la naţionalism şi la ororile provocate de naţionalism în Europa. Este viziunea constituirii unui singur continent, o uniune în vederea realizării unui scop comun: prosperitatea. Realizarea acestui obiectiv comun elimină pericolul unui război european, înseamnă crearea unui proiect de cooperare economică şi – lucru mai puțin dezbătut, dar nu mai puțin important – situeză Europa în locul ei de drept în cadrul sistemului politic internaţional.
Pentru generația de conducători care s-au născut imediat după cel de-al Doilea Război Mondial și care au atins maturitatea politică în decursul ultimilor 20 de ani, proiectul european a reprezentat un sistem ideologic care nu putea fi evitat şi o realitate instituţională. Ei au format o reţea internaţională de lideri, care împărtășesc, în cea mai mare parte, aceeași viziune. Această conducere s-a extins dincolo de sfera politică: majoritatea elitelor europene erau devotate realizării proiectului european (au existat, desigur, excepţii).
Grecia şi lupta elitelor europene
Suntem acum martorii acestei încercări a elitelor de a apăra idealul european. Atunci când Papandreou a cerut un referendum privind măsurile de austeritate, elita europeană a pus o presiune uriașă asupra sa pentru a-l face să renunțe la această inițiativă. Având în vedere că acordurile privind măsurile de austeritate sunt hotărâtoare pentru viitorul Greciei, ideea organizării unui referendum era perfect firescă. Un referendum ar fi permis guvernului grec să ia o decizie, cu sprijinul majorităţii poporului grec. Evident, nu este clar că grecii ar fi aprobat acordul.
Condusă de cancelarul german Angela Merkel, elita europeană a făcut tot posibilul să împiedice o astfel de acțiune. Prin urmare, a fost decisă blocarea următoarei tranşe de împrumut şi suspendarea acordării tuturor celorlalte tranșe până când politicienii greci vor accepta aplicarea tuturor măsurilor de austeritate negociate anterior. Era de așteptat ca elitele europene să se indigneze.
Aflat sub presiunea elitei grecești și europene, Papandreou a demisionat şi a fost înlocuit de un fost vicepreşedinte al Băncii Centrale Europene. Abandonată de Papandreou, ideea unui referendum a fost uitată.
Două aspecte explică acest rezultat. Primul este cel naţional. Percepţia comună propagată în presa financiară este că Gracia a împrumutat bani în mod iresponsabil pentru a susține programe sociale costisitoare şi apoi nu mai putut achita creditele. Dar și punctul de vedere al Greciei are validitate: sub presiunea financiară, Uniunea Europeană s-a dovedit a fi un mecanism care i-a permis Germaniei să crească exporturile în ţările în curs de dezvoltare prin sistemul UE bazat pe liberul schimb. Germania s-a folosit, de asemenea, de reglementările Bruxelles-ului și a manevrat moneda euro aducând Grecia într-o situaţie imposibilă. Germania a solicitat, apoi, Atenei să impună măsuri de austeritate poporului grec pentru a salva niste bancheri iresponsabili care, ştiind foarte bine care este situația economică a Greciei, au fost totuși foarte dispuși să acorde împrumuturi grecilor. Fiecare variantă conține un adevar, dar polemica s-a purtat, în fond, între elitele europene şi cele greceşti. A fost o dispută internă și ambele părţi au încercat să găsească o soluţie, fie în beneficiul Greciei, fie în beneficiul sistemului financiar european.
Al doilea aspect se referă relația dintre poporul grec şi elitele greceşti şi europene. Elita greacă s-a bucurat, în mod evident, de beneficiile financiare pe care i le-a asigurat integrarea în Uniunea Europeană. Prin contrast, poporul grec a trecut printr-o varietate de experiențe. Desigur că, din 1990, mulți oameni – dar nu toți – s-au bucurat, timp de 20 de ani, de prosperitate. Integrarea economică a permis și altor europeni să aibă acces deplin la economia grecească, ceea ce a condus la prejudicierea gravă a unor segmente ale acesteia. Venirea în exces a competitorilor europeni i-a afectat pe lucrătorii greci din multe domenii, mai ales pe micii întreprinzători. Astfel, Grecia a avut mereu motive să se opună Uniunii Europene. Iar grava problemă care a fost creată a întârit opoziția Greciei față de UE: se punea întrebarea cine va purta povara disfuncționalităților sistemului european? Cu alte cuvinte, dacă Uniunea Europeană urma să fie salvată, cine va suporta costurile? Ajutoarele financiare promise de Germania ar permite Greciei să-și stabilizeze situația financiară şi să-și ramburseze cel puţin o parte din datorii. Acest lucru nu ar afecta cu nimic elita greacă. Preţul Greciei va fi austeritata, dar nu elita greacă va plăti acest preţ. Ci poporul grec – oamenii care își vor pierde locurile de muncă, pensiile, salariile şi locurile de muncă.
În esenţă, prima întrebare a fost dacă Grecia va alege în mod deliberat să nu-și achite datoriile – așa cum procedează multe corporații – şi va impune o restructurare în termenii deciși de ea, indiferent de nevoile sistemul financiar al UE, sau dacă va încerca să se supună cerințelor sistemului european. A doua întrebare a fost dacă va putea aranja lucrurile astfel încât sarcina să nu cadă asupra poporului, ci asupra elitei grecești.
Guvernul grec a ales să se conformeze cerințelor UE şi să permită ca efectele grave ale austerității să fie suportate de către popor ca o consecință a faptului că elitele nu au putut renunța la interesele lor şi nici la ideologia unificării europene, de care sunt atașate. Din moment ce povara austerității va cădea asupra poporului, se impunea ca un referendum să nu aibă loc. Chiar şi aşa, grecii vor încerca să se sustragă celor mai dure aspecte ale austerității. Acesta este contractul social în Grecia: grecii le vor promite birocraților UE ceea ce vor aceștia, dar se vor face că apără poporul. Dacă această metodă a putut funcționa în Grecia, ea nu poate funcționa într-o ţară ca Italia, unde expunerea la riscuri este prea mare pentru a putea fi camuflată. De asemenea, soluția la criza europeană nu poate fi duplicitatea.
Adevărata criză europeană
Şi aici trecem la adevărata criză europeană. Având în vedere natura crizei, pe care o înțelegem privind la ce s-a întâmplat în Grecia, elita europeană poate salvaconceptul european şi își poate proteja interese numai prin transferarea costurilorasupra publicul larg, şi nu doar asupra debitorilor. Creditorii precum Germaniatrebuie, de asemenea, să absoarbă costurile și să le distribuie către public. Bancilegermane pur şi simplu nu reușesc să absoarbă pierderile. Ca şi cele franceze, ele vor trebui recapitalizate, ceea ce înseamnă că publicul va purta povara costurilor.
Europa nu ar fi trebuit să ajungă aici. Precum în teoria „păcii eterne” a lui Immanuel Kant, Uniunea Europeană promitea prosperitatea perpetuă. Iar marile promisiuni ale Europei vizau prevenirea războiului; la baza acestor promisiuni nu a existat însă niciun proiect moral. Faptul că nu a fost realizată niciuna dintre aceste promisiuni subminează legitimitatea proiectului european. Dacă preţul menținerii Uniunii Europene este scăderea drastică a nivelului de trai a cetățenilor țărilor membre, atunci argumentul pentru păstrarea UE se destramă.
Dacă Uniunea Europeană este percepută ca un proiect eșuat fiindcă elita europeană a eşuat, iar elita europeană este percepută ca apărătoare a ideii europene fiindcă urmărește, prin ea, să-și protejeze propria poziție și propriile interese, atunci aderarea publicului la ideea europeană – aderare nicidecum la fel de puternică precum cea a elitei – nu mai este fondată. În Europa a fost răspândită concepția că această criză poate fi gestionată în interiorul structurilor actuale ale UE. Germania a lansat, însă, o propunere a cărei adoptare ar oferi creditorilor din Europa – de exemplu, celor germani – puterea de a supraveghea deciziile economice ale debitorilor. Acest lucru ar submina profund suveranitatea statelor. Ideea pierderii suveranității pentru a crea o prosperitate mai mare poate ar funcționa în Europa. Însă a ni se impune să o pierdem pentru a achita datoriile băncilor europene este o metodă agresivă de spoliere.
Problema imigrației şi viitoarele alegeri
Toate acestea vin într-un moment când sentimentele anti-imigrație, în special anti-musulmane, sunt tot mai puternice în rândul publicului european. În unele ţări, furia a fost îndreptată împotriva Uniunii Europene şi a politicilor ei privind frontierele, precum și împotriva elitelor naţionale şi internaţionale din respectivele țări, care s-au folosit de imigranți pentru a stimula expansiunea economică, creând, în acelaşi timp, tensiuni economice şi culturale între aceștia și populațiile native. Astfel, problema imigraţiei constituie un aspect important în percepţia generală asupra Uniunii Europene, fiindcă a creat profunde diviziuni economice şi culturale între elitele europene şi mase.
Tensiunile rasiale şi etnice, austeritatea economică şi sentimentele ostile față de elite, de care oamenii se simt trădați, formează o combinație periculoasă. Europa a experimentat o situație similară în perioada interbelică, deşi acest fenomen nu este caracteristic doar Europei. Dezamăgirile din viaţa personală, sentimentul deposedării de drepturile culturale de către persoane străine şi percepția că elita nu este nici cinstită, nici competentă, nici interesată de bunăstarea propriului popor tind să genereze reacţii politice puternice peste tot în lume.
În Europa nu s-a produs încă o explozie. Dar există semne care avertizează că va izbucni. Facţiuni antieuropeane şi anti-imigraţie au existat chiar şi în perioada când Uniunea Europeană funcționa, când partidele de extremă-dreaptă au câștigat până la 16 la sută din voturi în Franţa. Nu este clar dacă actuala criză a intensificat aceste tendințe, nici cât de mult îi va costa criza pe oamenii din Europa şi dacă există sau nu anumite soluţii miraculoase. Pe măsură ce criza se va accentua în Italia, costul – şi imposibilitatea de a evita acest cost – va deveni tot mai clar.
În Europa urmează să se desfășoare mai multe alegeri în 2012 şi 2013, inclusiv alegeri prezidenţiale în Franța în 2012 şi alegeri parlamentare în Germania în 2013. În momentul de faţă, acestea par competiții între grupuri convenţionale care au dominat în Europa de Vest de la al Doilea Război Mondial și în Europa de Est din 1989. În general, acestea sunt partidele elitelor, toate beneficiind de avantaje mai mari sau mai mici din aderarea la structura europeană. Dar printre acestea au apărut și partide antieuropene și, pe măsură ce se consolidează acest curent, noi partide se pot forma şi se pot dezvolta facţiuni antieuropene chiar în cadrul partidelor existente. O criză de o asemenea amploare nu se poate produce fără emergența unor facțiuni precum Tea Party şi Occupy Wall Street. Totuși, în Europa – unde, pe lângă criza economică, există și o criză creată de problemele rasiale și de cele de suveranitate, o criză a autodeterminării naţionale şi a fundamentelor morale ale Uniunii Europene – aceste aspecte vor fi de o mai mare amploare şi intensitate.
Sentimentele populiste, alături de tensiunile de natură rasială şi culturală sunt fenomene conduc, de obicei, la ascensiunea partidelor de dreapta naţionaliste. Stânga europeană face parte, în general, din elita proeuropeană. În afară unor mici excepții, există foarte puțini oameni de stânga care să nu aibă o poziție în structurile europene sau interese care să-i lege de UE. Este vorba despre dreapta care a câştigat o susținere semnificativă prin avertizările pe care le-a formulat în ultimii 20 de ani cu privire la proiectul european. Astfel, ne putem aștepta ca aceste facțiuni sa câștige o susținere tot mai mare pe măsură ce devine tot mai evident care este adevăratul preț al crizei şi cine trebuie să îl platească.
Prin urmare, întrebarea nu este cum se va rezolva criza financiară. Ci dacă proiectul european va supravieţui. Asta depinde de capacitatea elitei europene de a-și menţine legitimitatea. Această legitimitate nu a fost încă pe deplin pierdută, dar este pusă la încercare cum nu s-a întâmplat niciodată până acum şi va fi dificil pentru elită să și-o păstreze. Sondajele nu reflectă încă tendința aceasta, deoarece impactul puternic asupra vieţii individuale nu s-a manifestat în toată Europa.
Atunci când se va întâmpla acest lucru, va avea loc o reconsiderare majoră a rolului elitei europene și a valorii ei. Vor exista apeluri la răzbunare şi solicitarea să nu se mai permită repetarea unei astfel de situații.
Indiferent dacă următoarea criză europeană va lovi Spania sau Italia, este clar că, până la jumătatea deceniului, peisajul politic al Europei se va schimba dramatic și că vor ieși la iveală noi partide, personalităţi şi valori. În Statele Unite tendințele sunt, în mare măsură, aceleași, dar instituţiile nu sunt recent înființate. Ceea ce este vechi și nefuncțional creează probleme; ceea ce este nou și nefuncțional este periculos. De ce Statele Unite vor urma o altă direcție este un subiect pe care îl voi trata altă dată. Este suficient să spun că magnitudinea problemelor din Europa depășește cu mult sfera financiară.
Criza europeană este una de suveranitate, de identitate culturală şi de legitimitate a elitelor. Criza financiară poate avea mai multe rezultate, toate proaste. Indiferent care vor fi acestea, impactul asupra sistemului politic va fi unul dramatic.
autor: George Friedman
traducere: Irina Bazon
sursa: stratfor.com