Daca observam evolutia crizei economice declansate la mijlocul anului 2008, observam ca ea a parcurs mai multe etape distincte. Cea de-a treia lovitura – ne neparat si ultima si vom explica de ce – este in plan social.
Prima lovitura a plesnit in plina figura sistemul financiar-bancar. In pofida duritatii sale – de o amplitudine fara precedent din 1929 incoace – a fost cel mai usor de contracarat.
Pentru ca solutiile erau, relativ, la indemina decidentilor (guverne, banci centrale, etc). Si anume o masiva transfuzie financiara menita sa salveze ceea ce trebuia si putea fi salvat.
Nota de plata a fost usturatoare, de sute si mii de miliarde de dolari – cea mai severa fiind achitata de SUA, prin “Planul Paulson” – insa si rezultatele au fost pe masura.
Sistemul financiar-bancar global a fost salvat si undeva pe la mijlocul anului 2009 stituatia era suficient de stabila pentru a se considera, pe buna dreptate, ca marea catastrofa a fost evitata.
A doua lovitura a tintit economia reala, in mod natural. Blocajele la nivel bancar sau diminuarea dramatica a resurselor acestora s-au vazut in activitatea de creditare. Lipsita de combustibilul vital care o face sa functioneze – capitalul – economia a inceput sa gifiie.
Falimentul unor banci, din prima faza, s-a preschimbat in falimentul unor companii (sau restringerea activitatii acestora) in cea de-a doua.
Nimeni nu a stat sa numere mortii de pe caldarim, mai ales ca pe placutele lor nu erau neaparat inscriptionate nume spectaculoase: intr-un razboi, cei mai numerosi morti sunt din rindul soldatilor, nu al generalilor. Insa doar ultimii sunt ingropati cu salve de tun.
Si marja de interventie a guvernelor s-a restrins. Pentru ca poti interveni cu o infuzie de capital pentru a salva o anume banca, insa este dificil sa ajuti o firma care vinde chibrituri sau pantaloni si care si-a pierdut piata de desfacere.
Nu poti sa-i cumperi productia pentru stocurile de stat, de exemplu, nu poti sa-i gasesti in timp util o noua piata de desfacere, in interior sau in exterior. Aici fiecare guvern a actionat dupa cum l-a taiat capul.
Franta a nascut un fond de investitii menit sa-i ajute pe intreprinzatori, Germania a miscat fiscalitatea in jos, Marea Britanie s-a concentrat pe redistribuirea resurselor.
Pretul celei de-a doua etape a fost cresterea somajului. Aceasta crestere a somajului s-a combinat in mod nefericit cu pretul celei dintii, adica mari cheltuieli de capital.
Prima urmare, deficitele au crescut spectaculos mai ales in Europa si asa s-a ajuns la cea de-a treia lovitura, aceea sociala.
Obligate sa reduca deficitele, economiile secatuite de resurse si-au intors buzunarele pe dos si au pus mina pe securea amputarii sectorului public si a reducerii in general a cheltuielilor bugetare, in tentativa de a nu transforma criza intiala intr-una a datoriilor publice, la fel de grava.
Au urmat concedieri din sectorul de stat, plafonari de salarii sau chiar diminuari ale acestora, cresteri ale virstei de pensionare pentru a reduce macar pe termen scurt si mediu presiunea asupra fondurilor de pensii, etc, etc.
Toate aceste masuri sunt deja mai putin constisitoare din punct de vedere strict economic – mai mult, inseamna economii si nu cheltuieli – dar sunt extrem de dureroase din punct de vedere social. Manifestatiile din Grecia, Franta, Spania sau Romania o dovedesc deja din plin.
Romania a fost ocolita de prima lovitura – sectorul bancar a scapat, practic, nevatamat – insa a fost pocnita direct in barbie de cea de-a doua, si anume criza economiei reale. Exporturile s-au prabusit, piata interna a scazut si ea, lipsa de reactie coerenta a guvernelor de dupa 2007 a agravat lucrurile.
Cei care s-au inglodat in datorii in perioada euforica s-au trezit insolvabili, sectorul de stat disponibilizeaza rapid pentru a evita o crestere rapida a datoriei externe. In aceste conditii, probleme viitorului vor deveni mai degraba sociale decit economice.
Cel mai probabil este posibila o a patra lovitura, care se poate dovedi cea mai crunta pe termen lung.
Si anume lovitura politica, mai ales ca urmare a stresului social in crestere masiva peste tot in Europa.
Cind spun lovitura politica, ma refer la cresterea extemelor, in dauna doctrinelor politice dominante – crestin-democratia, social-democratia si neoliberalismul. Aceasta mica familie doctrinara fericita pare sa fi depasit in multe tari momentele Hallmark cu natiunile lor si sunt socotite responsabile pentru traiul tot mai greu.
Premizele pe care si-au fundamentat cresterea in ultimele decenii – proiectul Uniunii Europene, prosperitate la nivel de masa, securitate sociala, etc – se clatina in mod periculos sub povara loviturilor succesive ale crizei.
In aceste conditii, electoratul se lasa mai lesne sedus de sloganurile mai radicale, care sunt altfel decit ceea ce aud in mod curent.
Intr-o atmosfera asemanatoare s-au forjat cu nu foarte mult timp in urma cele doua extreme care au sfirsit prin a face sute de milioane de victime directe sau indirecte, fascismul si bolsevismul.
Adica pe fondul destructurarii violente a doctrinelor traditionale, mai ales in urma crizelor economice.
De capacitatea guvernelor aflate in palatele puterii in aceste momente grele va depinde aparitia sau evitarea acestei a patra (potentiale) lovituri. Daca vor gasi cit mai rapid cele mai bune solutii de atenuare a durerilor sociale si vor convinge un electorat tot mai naucit de suferinte, se vor putea evita derapajele.
Daca vor incerca sa foloseasca arsenalul clasic, vor esua iar consecintele vor fi dramatice, punind in primejdie in primul rind chiar proiectul european.
In secolul trecut, lumea nu a pasit pragul catastrofei WW ll datorita crizei economice – aceasta fusese depasita in 1933-1934 – ci datorita urmarilor politice ale acesteia. Aceasta este cea mai importanta lectie pentru cei care, astazi, ne conduc destinele.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro