Între timp, România s-a despărțit în două: în așa ziși „deștepți” și așa ziși „proști”. Primii au drepturi maxime, cum ar fi la Europa cea prosperă acasă la ei în sufragerie, ceilalți au dreptul doar să tacă și să se facă nevăzuți și neștiuți. Unii știu ce votează, ceilalți nu.
De ceilalți, de proștii deștepților, nu mai este nevoie. Erau necesari pe când trebuiau să muncească pământul și să-i hrănească astfel pe deștepți, dar astăzi pământul nu mai există, este al străinilor sau al câtorva deștepți, iar deștepții se hrănesc doar ambalat de la supermarket. Era nevoie când trebuiau să lucreze în fabrici și uzine românești, dar acum nu mai există, iar deștepții își achiziționează „țoale” și celelalte instrumente ale confortului din preamărețul Occident. Așadar, democrația capitalistă a deștepților, sau mai degrabă capitalismul ambalat democratic, nu mai are nevoie de proști, ar fi bine să piară sau măcar să dispară.
Primele semne ale acestui ideal al renunțării darwinisto-capitalisto-democratice au fost date înainte de ultimele convocări electorale, când un CTP a venit cu gândul unui vot cenzitar intelectual: doar cei cu bacalaureat ar trebuie să fie lăsați să voteze.
Apoi referendumul pentru familie i-a convins și mai mult pe deștepți că proștii trebuiesc exterminați din spațiul public, regulile democrației rescrise cumva, astfel încât proștii să nu mai conteze, iar ei, care „știu mai bine”, să instituie promițătoarea „societate universală a deștepților”. Proștii au fost văzuți atunci cel mai clar ca singurele frâne în calea iluzoriului progres pe care deștepții sunt obligați de istorie să-l aducă în această țară.
De atunci ruptura a căpătat proporțiile unei prăpastii între așa zișii deștepți, cei care știu mai bine, și așa zișii proști, cei care nu știu nimic. Realitatea socială a proștilor a început să fie tot mai aspru descrisă și reamintită: sunt asistații, cei care nu știu pe ce lume trăiesc și ce caută la mitingurile politice la care sunt aduși, sunt leneși, sunt bețivi, nu știu de ce și pentru cine votează, sunt cumpărați la urne cu o căldare și bani.
Și, într-adevăr, proștii deștepților sunt tarați: de neșansă, de locul în care s-au născut, de lipsa accesului la educație, de dascăli slabi pregătiți și dezinteresați, de părinți limitați în așteptări, pretenții și posibilitățile oferite copiilor. Dar îi cunoaștem prea bine, i-am avut dintotdeauna, iar în această țară i-am suportat bine, atât timp cât ne-au fost utili. Ne aduceau laptele și ouăle proaspete în piețe, spre exemplu, și îi complimentam chiar condescendenți pentru „exotismul” lor și „primitivismul” lor, uitând că noi l-am părăsit fortuit doar în urma unei urbanizări „forțate”.
Până acum inteligența deștepților se măsura în compasiunea arătată față de condițiile obiective și subiective ale existenței proștilor. Și, să nu aveam nicio îndoială, a rămas așa: oamenii cu adevărat deștepți nu au fost la Iași pentru a împiedica o manifestare electorală, la care orice partid și grup politic, oricum ar fi constituit, are tot dreptul. La Iași au fost tot proștii, ceilalți proști, adevărații proștii, pentru a căror stupiditate nu există decât condiții subiective, însă.
Dar ce s-a întâmplat de atunci, pentru ca această societate tot mai vie și cuprinzătoare a deștepților să nu-i mai poată accepta în spațiul lor și numai al lor, pe care îl vor numi totuși (din prostie!) „democratic”, pe proștii cei deveniți inutili? Nu, nu este că utilitarismul capitalismului a luat-o înaintea valorilor democrației, ci doar că avem de-a face cu unul dintre momentele în care putem vedea cel mai limpede cum capitalismul este cel care face cărțile „jocului democratic”. Proștii inutili stau astăzi democratic în calea dezvoltării capitalismului, și trebuie să dispară, cu tot cu pretinsele valori ale democrației, cum ar fi votul universal. Chiar de-ar fi să piară lumea, așa cum o știam! Deloc întâmplător, în aceeași vreme, voci ale capitalismului sălbatic dictează: dacă poporul, care dă și majorități electorale, nu mai vrea să lucreze (pentru salarii care nu îi vor aduce nicio îmbunătățire a vieții), atunci acel popor poate să dispară din economie. Vom aduce 500.000 de pakistanezi. Ce noțiune rămâne în picioare aici? Nici „democrația”, nici „poporul”. Doar „capitalismul”. De care deștepții consumiști, tot mai bine hrăniți, îmbrăcați și fezandați, precum porcii industrializați de abator în galantare, s-au îndrăgostit iremediabil până la a-și pierde orice uz al rațiunii și ultimele repere morale.
Prostia și barbarismul lor, bine ascunse sub masca civilizației rudimentare
Astfel, „Muie PSD!” a devenit, dintr-o obscenitate, neverosimil de rostit în fața copiilor, idealul intelectual major al superiorității unei clase întregi a deșteptăciunilor de mall și cafenea. Aceștia sunt ceilalți proști, cei cu aspect occidental, în traninguri, chejual sau costume, adevărații proștii, cei pentru care prostia bine ascunsă și filtrată civilizațional nu are condiții de apariție și perpetuare decât subiective. Cei care puteau fi deștepți, și să aibă acceptare pentru condițiile sociale sau intelectuale ale altora, dar au ales să fie proști, asta chiar public, pentru că atât au putut.
Prostia lor nu e numai acceptată, dar e cultivată într-o societate construită tot mai mult pe măsura lor, din care înțeleg doar ce pot, ce vor și ce le e convenabil. Sunt „mințile odihnite” care tresaltă la prima idee. Pentru ei e simplu: occidental – bun, român – rău; țară ca afară – bun, țară ca România – rău; urban – bun, rural – rău; nou – bun, vechi – rău; munca la birou sau laptop – bun, munca fizică – rău. Cea mai largă viziune: bine e bun, răul e rău. Iar ca principiul universal absolut, modern și cosmopolit sunt că ar fi bine să fie bine.
Spre cea mai mare și importantă deosebire față de proștii pe care îi blamează, proștii adevărați, fără circumstanțe atenuante, cocalarii maneliști urbani și adolescenții ”grozavi” cu pantalonii pe vine sunt inteligenți în prima propoziție despre orice subiect, politic sau altceva, pe care au prins-o de pe la televizor sau de la alții, iar apoi proști cât încape. Numai că, în cazul lor, nu se consideră prostie fadă, ci că sunt încurcați în complexitatea vieții lor. Într-un mod cât se poate de nedrept, de abia pentru prostia lor funcționează circumstanțele atenuante. Și astfel reușesc să se învârtă prea bine într-o lume devenită a lor, a aparențelor și mimetismului generalizat, formală și superficială, care nu mai are nici timp și nici posibilități să evolueze decât dacă „faci” ca alții. Și astfel proștii adevărați nu au de ce să se preocupe de ceea ce știu, mai mult decât cum își așează părul, unde își pun belciugul pe chip sau unde să-și rupă pantalonii. Totul trebuie să fie altfel, dar la fel, totul e de împrumut și imitație occidentală, iar aceste maimuțe penibile ce reușesc să imite cel mai bine în final e tocmai prostia, dar cea occidentală, adică a unei întregi civilizații care se duce de râpă cu bucurie nedisimulată.
Prostia și barbarismul lor, bine ascunse sub masca civilizației rudimentare, a automatismelor comportamentale, se dezvăluie în astfel de momente, precum a fost la Iași, când batjocoresc bătrâni sau nevoiași cu ai lor doi lei din buzunar. Deștepții de doi lei, autopropulsați în vârful unei societăți căreia cel mai mult îi lipsește tocmai o reală ierahie, umilesc talpa țării pentru că ar primi doi lei de la unii politicieni, și nu promisiuni de doi lei, de la ceilalți, precum ei…
Iar în final apare inevitabil întrebarea: care prostie e mai vinovată? Care dintre proști sunt mai condamnabili? Cei care nu au putut să devină altfel decât proști pentru unii sau cei care nu reușesc decât să fie proști pentru oricine are bun simț și o minimă inteligență?
Iar ca și societate ne putem întreba: pentru care dintre prostii suntem mai vinovați? Pentru cea de la sate, pentru care nu am făcut nimic să o îndreptăm de zeci și zeci de ani, sau pentru cea pe care o cultivăm la sân făcând din tinerele-i vlăstare exponenți debusolați și debusolanți ai unei așa zise civilizații pe care nu numai că nu o mai putem deja înțelege, dar nici măcar percepe ca atare?
Autor: Cristian Pătrașcu
Sursa: Anonimus.ro