Un prieten ateu mi-a pus, în urmă cu 30 de minute, eterna întrebare a lor: cum demonstrezi existența individului numit Dumnezeu?
Ca fost ateu ce m-am aflat, dar eretic în continuare pentru creștinii practicanți după manual, i-am răspuns așa:
Nu crecă pot să te ajut foarte tare dar încerc. Bărbosul/Dumnezeu e axiomatic, crezi sau nu crezi în EL. Nu e un individ, e însăși esența materiei și spiritului.
Tu, ca om, ai spirit, ai energie vitală? Ai, dar nu le vezi. Poți să-ți vezi gândurile? Nu poți. Dar ele există și îți proiectează realitatea pe care o trăiești.
Ai fost îndrăgostit. Poți să vezi cum arată iubirea, material? Nu poți. E simțire, nu e vizibilă. E energie pozitivă, înălțătoare. E suflet. E imaterială, din punctul nostru de vedere. E adevărat că, la nivel fizic, se manifestă chimic, hormonal. Dar ăsta e doar un efect al energiei divine, care vine din altă dimensiune, imperceptibilă pentru noi, muritorii.
Mi-e greu să-ți explic conceptul de duh sau spirit, e dincolo de înțelegerea noastră în 3 dimensiuni. Fiindcă noi trăim în 3 D iar Dumnezeu (sau dumnezeii, aici sunt eretic și creștinii clasici mă vor anatemiza) se transpune în mai multe dimensiuni. Pe care noi nu le putem percepe acum, fiindcă nenorociții care ne țin în sclavie ne împiedică ascensiunea spre 4D sau 5D.
Sunt lucruri pe care 3D, în care trăim, nu le poate explica. Iar Dumnezeu este cel mai sus dintre ele.
Omul a fost un animal transformat într-o Creație care se voia perfectă. N-a fost perfectă și d-aia există mitul Potopului și al distrugerii Creației care se dovedise defectă, cu mici excepții.
De ce a eșuat Creația, prima oară?
Fiindcă omul dotat cu conștiință, gândire și spirit, tocmai fiindcă le are pe acestea, are și capacitatea de înrăire și autodistrugere. O dată ce a căpătat noțiunile de bine și de rău, omul le încearcă pe ambele.
Când gândești sau simți, n-o faci doar în bine. Prin cap și prin suflet te străbat și relele, te întrebi „cum ar fi dacă?”, cine te poate pedepsi sau opri să faci rău?
Fiind o Creație autonomă și perfectibilă, având Liberul Arbitru, omul face și rău și bine. O lume exclusiv a binelui ar fi o lume perfectă, dar în alte dimensiuni, nu în cea în care trăim acum și îl negăm pe Dumnezeu. Inclusiv negarea Lui face parte din devenirea noastră, ca oameni.
Eu te înțeleg foarte bine fiindcă am fost ateu convins până acum 12 ani. Eram pe cont propriu, Dumnezeu era o fantomă care îi bântuia pe alții, pentru mine.
Apoi ceva s-a întâmplat. Unii o numesc revelație, alții epifanie. E mult de povestit și greu de înțeles, cu Muntele Athos, cu călugări hărăziți. Eu sunt un tip greu de influențat și de convins. Și Gică Contra și Toma Necredinciosul, în general. Dar m-am convins că EL există.
Și vrei să-ți spun ceva? Chiar dacă n-ar exista, prefer să cred că există, dacă asta mă face mai bun. Trebuie doar să vrei să fii mai bun și atunci o să crezi.
Mai mult de atât nu știu ce să-ți spun. Eu zic că tu crezi dar încă n-ai aflat, nu ți-a venit timpul. Iar timpul credinței vine când vine.
Aș mai adăuga ceva la ceea ce i-am scris prietenului meu.
Ai avut uneori inspirație să faci ceva, să creezi ceva, fără să înțelegi de unde vine și ce te-a purtat către un rezultat de care ești încântat, tu și semenii tăi.
Crezi că inspirația aia îți aparține, că așa ești tu, talentat și deștept.
Ulterior, oricât te căznești, inspirația nu te mai vizitează. Fiindcă nu e la comandă. E de sus.
Am fost trufaș și am crezut că am anumite talente și sunt ale mele, le dețin. Nu sunt. Uneori plâng involuntar (și bărbații plâng), de bucurie că puteam să fiu mult mai rău și mai prost decât sunt. Și nu e meritul meu că sunt mai mult bun decât rău, mai mult deștept decât prost.
Nu știu dacă pot atinge smerenia, derapez deseori. Dar merită să încerc.
Autor: Cristian Niculescu