E de datoria guvernului, a oricărui guvern, inclusiv al UE, să ofere soluții pentru pierzătorii globalizării, printre care sunt și minerii, și nu să ii arunce în stradă ca pe câini. Nu cu salarii compensatorii pe care să le bea, nu cu trimis la cules căpșuni, nu cu baleieri turistice, ci cu soluții concrete de reindustrializare, reconversie profesională și transfer fiscal. Auzim că UE are fonduri pregătite pentru Valea Jiului, ca minerii să facă turism. De parcă turismul se face cum ai bate din palme, când nu ai infrastructură, nu ai rețele turistice puse la punct și nu ești, în cele din urmă, nici Elveția sau Austria în materie de ofertă turistică montană.
E adevărat, sectorul minier nu mai e unul profitabil, poate că nu mai are vreun viitor, deși nu se știe niciodată. Vedem că pentru ca un sistem energetic să funcționeze este necesară o capacitate de compensare a soluțiilor regenerabile. Dacă nuclear nu, cărbune nu, atunci cu ce poți să acoperi acel necesar de capacitate? Doar hidro sau gaz? Hidrocentralele sunt mai puțin poluante pentru albiile râurilor? Gaz de unde, nu tot de la ruși? Sau ne punem pe importat până și cărbune, când și așa stăm prost în balanța comercială? Sunt chestiuni strategice pe care guvernul liberalo-userist pare că nu vrea și le pună, el pune, ca mai mereu, carul înaintea boilor, ce zice UE aia facem, fără sa gândim. Nu găsesc constructiv acest theatcherism de secol XXI, oricât aș privi de cinic. Poate că e cazul ca și plictisiții de la Bruxelles, plătiți cu salarii de mii și zeci de mii de euro (mult mai productivi decât mineritul, nu-i așa?) , să își miște cururile alea obosite din birourile de sticlă și să facă proiecte reale de dezvoltare acolo pe teren și nu de la mii de km distanță, de unde pretind să ne simțim europeni. Nu cu gargară de doi bani ne simțim europeni, ci cu solidaritate și acțiune comună. Se poate? Nu se poate. Mai bine băgăm puțin theatcherism in minerii din România sau de oriunde, că ce poate fi mai rău decât a mai fost? Uite, de-aia, de atâta ipocrizie, câteodată istoria nu iartă și se mai pune cu bâtele pe lumea aia bună. Și nici nu poți să o condamni.
Autor: Cristian Moisoiu