Cînd un prieten îmi spunea că mă așteaptă la Cluj unde ninge ca în Frații Grimm au început să mă copleșească parfumuri și imagini din iernile de altădată. La Turmaș ploua mărunt, ca să nu zic căcăcios, dezolant, de toamnă chinuită să se întindă pînă în ianuarie. Am vrut să pornesc spre Cluj și să agit o crenguță cu clopoței la ușa unor prieteni. Numai că mai tîrziu, în noapte, un altul m-a sunat din același Cluj romantic al studenției să-mi spună că acolo plouă de trăznește. Numai fulgerele lipsesc! Ce să zic? Schimbările climatice care ne sălbăticesc!
Am luat satul la pas, însoțit de un cîine părăsit, plecat și el în căutarea unui prieten. Ici și colo, luminițe prin hăuri de întuneric și din nou cîte o luminiță, ici și colo, cu miros ridicat din oalele cu sarmale puse la fiert. Niciodată n-am trăit un așa Crăciun ploios. Cînd trec prin fața ferestrelor de la casa noastră văd apa cum se scurge de pe acoperișul bisericii și ploaia cum bate pe șura vecinului. Din cele două imagini iau pulsul vremii și ”profețesc” timpul probabil. Cînd este soare, o lumină ca din cer bate pe turla argintie a bisericii. Cînd este ger, turla și acoperișul scînteiază, iar cînd ninge, de pe fereastra încăperii în care dorm văd un cerceaf alb întins peste toată șura vecinului.
Crăciunuri ploioase vor fi fost doar în notițele cu creionul făcute pe coperțile evangheliarului de la Biserica noastră ortodoxă. Acolo erau notate și cutremurele, cele două războaie mondiale și ninsorile copleșitoare din luna mai sau de la început de iunie. Dar ploi îndelungi în ziua de Crăciun, eu nu-mi aduc aminte. Zăpezi pînă la gît, da, cîte vrei, viscole de nu vedeai mai mult de doi-trei metri în fața ochilor, la fel. Au fost nenumărate și de cîteva ori tot satul a trebuit să iasă la curățat zăpada de la hula Turdașului sau de la Drumul Țării. Așa se spunea la noi cînd era vorba despre șoseaua care lega Deva de Alba Iulia.
-Trec camioanele cu militari pe Drumul Țării!
Sau
-A trecut Muncitorul de patru!
Muncitorul de patru era un tren personal cu 20 de vagoane care aducea oamenii de la Hunedoara. Iar cel de la Cugir, tot un tren cu muncitori de la schimbul unu, la fel de lung, se numea Cugireana și amîndouă tăiau orizontul între 16,30 și 16,45.
Drumul Țării, la care fiecare familie prestase un număr de zile de ”ieșit la corvoadă” (așa se numeau zielele neplătite de muncă obligatorie pentru construirea Șoselei Naționale E 79). Pentru noi, țara avea un drum care ne lega pe toți, sat de sat și oraș de oraș. Celelalte, între sate și comune sau orașe mai mici, peste Mureș, peste cîmpuri sau peste munți erau drumuri obișnuite, căi și cărări, poteci și biete drumuri județene. Național, adică un ”drum al țării”, era doar acesta, pe care au trecut și rușii, și nemții, şi comuniștii, și trupele ungurești, și pe care circulă astăzi cei care vin din străinătate sau cară prostește la export tot ce se poate vinde. Şi la care Drum al Țării, ai mei au prestat cu carul cu boi pînă cînd lucrările au ajuns aproape de Alba Iulia și despre care bunicul zicea adeseori:
-Mă, ăștia ne țin la corvoadă pînă ajungem la Micăsasa!
Şi care drum, cu vremea, a devenit prea aglomerat și prea îngust periculos și a fost copleșit de autostrada plătită firmelor străine ca să fie gata mai repede.
Plouă de Crăciun, un lucru atît de neobișnuit pentru noi, cei rămași să povestim despre iernile de pomină de altădată. Nimeni nu iese din casă, nimeni nu merge la neamuri și în ospeție, iar colindătorii fug cu umbrela de la o casă la cealaltă. Şi pe urmă îi aduc sub ”parapleu” pe ceterașii cu viorile ascunse sub laibăr. Crăciunul are altă față. Una climatică, umedă, șiroiată de ploaie, cenușie, cu oameni care se tem de petreceri. Ba aș zice că se ascund, că tac, că fug și de umbra lor, că se tem de prețul curentului, de bani, de impozite, de șomaj (”cutare a rămas fără servici!”).
Anul ăsta am avut un Crăciun climatic. Mai ud, mai politic, mai ateist, mai nemțesc!
Am tăiat tot satul în lung, pe singura lui uliță luminată din doi în doi stîlpi. Din cele 32 de case, la numai patru sau cinci am văzut tremurînd pe pereți jocul luminițelor roșii, verzi și albastre din pomul de Crăciun. La cele mai multe, lampa era mică și cîinele dezlegat.
La una singură întunericul persistă de cîteva luni. Pentru multă vreme, nimeni nu va aprinde o lumină. A murit Maria, o femeie singură, ieșită la pensie, fiica altei femei singure cunoscută sub numele de Nana Nica. Vreme de trei decenii, Maria n-a avut pe nimeni și s-a dus fără să lase urmași. Ea a fost secretara Consiliului popular comunal, singura în drept să elibereze certificate de naștere și de deces. Era o mare cinste pentru care toată lumea îi spunea ”Domnișoara Maria de la primărie”. Mama ei, cunoscută drept o femeie la fel de singură și puțin zmucită, a lucrat ca îngrijtoare la caii doctorului veterinar al comunei. Își iubea caii mai mult decît pe stăpnii lor.
Se zice că într-un an, doctorul veterinar al comunei a trebuit să plece cu trenul de 6 dimineața la Timișoara și a rugat-o pe nana Nica să îl trezeacă pe la patru și jumătate. Numai că pe la două noaptea, la al doilea cîntat al cocoșilor, nana Nica i-a bătut la fereastră și i-a strigat:
-Domnul doctor, mai am mult pînă să vă trezec la patru și jumătate?
La mai mult de jumătate din cele 32 de case din cîte sunt în Turmaș locuiesc oameni pe care nu-i cunosc și nu știu de unde au venit.
Și nici nu aș putea să vă spun ce fel de povești au adus cu ei!
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro