Datele oficiale arată că prețurile au scazut cu 0,2% în luna decembrie față de decembrie 2013 în zona euro, ajutate și de scăderea prețului energiei, mai mic cu 6,3%. Daca se exclude acest factor, se poate vorbi totuși de o inflație de o,6% față de anul 2013.
Economistul Paul Krugman arată însă că aceste calcule nu au nicio importanță. ”O inflație usor negativă sau ușor pozitivă la dobânzi de referință care sunt deja zero înseamnă practic același lucru”, scrie Krugman. Laureatul Nobelului pentru economie dă un verdict dur pentru Europa: ”Sunt multe riscuri cu care se confruntă acum economia – o posibilă reducere a creșterii in China (unde guvernele regionale depind de vânzarea de terenuri pentru a obține un venirt, Dumnezeule!), o criză financiară în Rusia și în alte țări exportatoare de petrol, etc. Dar un lucru sigur nu reprezintă un risc, pentru că s-a întâmplat deja: euro a intrat într-o perioadă deflaționistă de tipul capcanei deflaționiste japoneze”, scrie Krugman.
Situația prezintă două aspecte importante și foarte negative. ”Investitorii nu sunt tentați să cumpere obligațiuni germane pentru a-și proteja banii, pentru că dobânzile acestora sunt foarte mici și nu le aduc profit, iar pentru urmatorii cinci ani ei prevăd o rată a inflației de 0,3%, care este catastrofal de mult sub ținta pe care și-o doreau”.
Krugman: Econmia europeană este într-o fundatură
Bloomberg scria că intrarea într-o etapă de deflație este ultimul lucru pe care și-l dorea președintele BCE, Mario Draghi. Până acum, el a încercat să aducă inflația la rata de 2%, însă a eșuat în special din cauza opoziției Germaniei. Se așteaptă ca la finalul acestei luni Draghi să recurgă la cea mai puternica armă a BCE – relaxarea cantitativa (injectarea de euro pe piață prin cumpararea de active, inclusiv a unei părți din datoriile suverane ale statelor din zona euro). Aceasta este însă o măsura la care Berlinul se opune din nou, deoarece nu dorește să împartă povara datoriilor cu economiile afectate de criză.
Mario Draghi și Banca Centrala Europeană, poate singura instituție credibilă care poate scoate zona euro din criză, se află într-o situație ingrata, dacă nu imposibilă. Aceasta pentru că în timp ce se luptă să readucă euro pe linia de plutire, mai multe state din zona euro par a lucra mai degrabă la demolarea monedei unice. În Grecia au loc alegeri ce pot aduce la putere un partid care cochetează cu ieșirea din zona euro, în timp ce cancelarul Merkel declară nici mai mult nici mai puțin că o victorie a stângii radicale elene va face aproape inevitabilă părăsirea zonei euro de către Grecia. ”Draghi va avea nevoie de superputeri pentru a ieși din această situație”, conchide Bloomberg.
”Cum se va încheia asta? Îl admir pe Mario Draghi și cred că face tot ce poate. Dar mi-e greu să văd cum va putea să rezolve BCE această problema, chiar și dacă nu va avea de făcut față unor neînțelegeri interne. Deci nu cred că Europa are o strategie economică fezabila care ar fi insa periclitată de votul grecilor. Europa este într-o fundatură și, de fapt, Grecia face o favoare restului Europei dând un semnal de alarma”, scrie Krugman.
Prețurile și veniturile scad, nu și datoriile
Scăderea prețurilor pare o veste bună la prima vedere, însă băncile centrale încearcă să evite acest scenariu. În primul rând, deflația împovărează datornicii, pentru că prețurile și veniturile scad, nu însă și datoriile. Guvernele intră și ele în aceeași capcana, pentru că o activitate economică mai puțin rentabilă și veniturile mai mici ale populației înseamnă și venituri bugetare mai reduse.
Capcana salariilor
Un alt fenomen periculos este capcana salariilor. BBC arată că, pentru a fi competitivă, o economie are nevoie ca salariile din țările apropiate să fie mai mari, pentru că astfel investitorii vor fi atrași. Însă salariile nu cresc într-o perioadă de deflație și un guvern dornic de investiții este tentat atunci să reducă salariile din țară – o măsură extrem de nepopulară și de periculoasă din punct de vedere electoral. Inflația face singură acest lucru, fără costuri politice mari. Însă în perioade de deflație lucrurile stau diferit.
Se adaugă apoi un factor psihologic determinat de defalație care face ca economia să bată pasul pe loc – văzând că prețurile scad, populația nu mai este dispusă să facă investiții importante în diverse produse sau servicii, considerând că peste nu mult timp prețurile se vor reduce și mai mult. Mai grav este că aceeași atitudine o vor avea și investitorii, care vor fi tentați să aștepte mai mult pentru a plasa capitalurile și astfel economiile vor stagna sau chiar se vor contracta.
Generația pierdută a Europei?
În Japonia se vorbește despre ”deceniul pierdut” sau ”generația pierduta”. Este vorba de perioada de la începutul anilor 1990 și până aproape de prezent și de japonezii care au ajuns la vârsta de intrare în campul muncii în acest interval. A fost o perioadă deflaționistă în care creșterea economică era extrem de redusă sau chiar zero și în care locurile de muncă nu se găseau. Milioane de japonezi din această generație au fost nevoiți să accepte slujbe mărunte, prost plătite, care nu le-au oferit șansa creșterii în plan profesional. În momentul în care economia a început să crească, angajatorii i-au preferat pe tinerii abia ieșiți de pe băncile școlilor în fata generației deja blazate a celor care depășiseră vârsta de 30 de ani. Ani buni de la reluarea creșterii economice, aceștia rămân ”generația pierdută”, care câștigă salarii de nu mult peste 1.000 de dolari. Se va repeta acest scenariu și în Europa, unde șomajul în rândul tinerilor atinge deja cote nemaiîntâlnite în ultimele decenii?
CĂLIN MARCHIEVICI
sursa: cotidianul.ro