În urma unor articole recente, am primit multe reclamații (majoritatea, vreau să cred, sincere) de corporatiști, asigurându-mi că în corporația lor nu se practică spălatul pe creier, că este un mediu „tolerant” (bănuiala mea interpretativă: un mediu unde poți să spui de țigani și de unguri cât vor mușchii tăi de dac intransigent, dar… de nemți?), etc..
De fapt – și în pofida faptului că știu și exemple foarte clare de îndoctrinare la corporație și prin corporație – vreau să-i cred pe cuvânt. Fiindcă, în mod esențial, the medium is the message – adică: pentru a propaga neoliberalismul, globalismul și darwinismul social în România, nu este deloc necesar ca o corporație să vehiculeze un mesaj anume. Corporația este mesajul corporatist.
Axioma de bază a liberalismului economic este că economia nu are legături cu politica. În cel mai rău caz, vicleanul stat totalitar împiedică libera și naturala emancipare a vitalității economice „spontane„ (cum ne spun, with a straight face, niște oameni care exploatează tehnologii dezvoltate 90% pe bani publici în cadrul războaielor mondiale din secolul XX – passons). Realitatea este, bineînțeles, opusul axiomei: politica pe care o face corporația, o face prin însăși existența sa în țesutul economic al țării, în mod, desigur de cele mai multe ori nepartinic, și chiar „neideologic„ (dacă definim ideologiile ca niște discursuri asumate conștient de subiecți).
Deși n-ar fi probabil o vânătoare total zadarnică, nu prea are rost să piratăm conturi de email și să găsim dovezi in flagranti de implicație partinică pentru a demonstra toxicitatea socială și economică a corporațiilor pentru organismul denumit România. Este de ajuns să reluăm discursul lor, discursul tehnocratic, înlocuind câte un neologism din newspeak-ul corporatist cu o traducere în dialectul nord-dunărean al bunului simț creștin-european.
- Corporațiile ca sursă de creștere, de locuri de muncă și de import de know-how.
O întrebare cât se poate de simplă: Ce produc corporatiștii?
Îmi spune cineva o singură corporație care ar avea lanț de producție complet în România?
Disponibilizații din anii 90 și-au găsit de lucru în străinătate, și foarte puțini din cei rămași în țară au murit de foame, fiindcă, în cel mai rău caz de necalificare, măcar la grădinărit și crescut porci se pricepeau. Ce devine corporatistul dacă corporația pleacă? Ce a învățat el de la ea în afară de coolness și „proceduri„? Nu devine cumva șomer și… asistat social? La nivelul ăsta de dependență cronică, oare mai are rost să vorbim de „angajați„? N-ar fi mai potrivit cumva cuvântul „ostatic„?
- „trickle down„-ul corporatist este, de fapt, ca de obicei un „trickle up„.
Corporatiștii ne spun că prin lefurile lor premium (și, desigur, doar prin ele – fiindcă, încasări fiscale: canci) ei aduc bani în țară. Fals. Ei aduc bani în centrul câtorva orașe mari deconectate de țară. O mare parte din leafa mirobolantă merge oricum la plata unei chirii/ unor rate exorbitante, adică (similar programului Prima Casă) la întreținerea unei specule imobiliare demente care a paralizat durabil micuțul capitalism românesc, vampirizând toate capitalele disponibile care puteau fi îndreptate spre producție. Fenomenul, desigur, nu este specific românesc, e observabil și în țări ca Franța sau Regatul Unit, unde produce un capitalism rentier neproductiv (spre deosebire de Ungaria, unde imobilele sunt ieftine, și balanța comercială, pozitivă). Dar în România, de unde capitalism rentier, fără capital? Foarte simplu: renta provine din România, rentierul e afară. Deci: nu mai vreți deficit în balanța de plăți? Începeți cu expulzarea corporațiilor!
- Corporația ca bordel.
Se presupune că sexualitatea e apolitică – cu excepția stângiștilor, care vor vedea în ea (actualizată sub o formă heterosexuală) un act politic atâta timp cât actorii implicați nu vor recunoaște că nu pot pretinde la nici un gram de demnitate adițională față de cei pe care Venus îi duce în direcția aceluiași sex, a caprelor, delfinilor etc.. Din clipa în care ai semnat pentru gay marriage, ești ok, sexualitatea redevine 100% apolitică, devine fun și e chiar recomandată pentru prevenirea afecțiunilor de cord.
Ei bine, în afară de câteva domenii mai „dure„ (cum ar fi programarea sistem etc. – deloc IT în general!), populația corporatistă este puternic feminizată. Și îmi povestea un prieten corporatist ce turn over demențial de pizde e la ei, că din șase în șase luni, bunăciunile sunt trimise la Viena, de unde majoritatea maxim de Crăciun se mai întorc, cu Dieter sau Heinrich de braț sau chiar deja cu progenitura lor austro-română. Iată un produs tipic corporatist a cărui existență nu poate fi negată.
Și câte dintre toate mail-post bride-le care ne strică oxigenul facebookist cu „ciuma roșie„ au ajuns așa, pe „proceduri„, la „iubirea vieții lor„, ca s-o denumesc tipic manelist (că la manele, corporatiștii de fapt au doar probleme cu ritmul și etnicitatea cântăreților – la nivel de conținut, sunt absolut pe fază)?
Mai trebuie să descriu în multe detalii genul de „competențe„ (de fapt nu atât de postmoderne, ba chiar vădit pre-tehnologice) care, în astfel de instanțe, îți deschid larg ușile raiului de top-earners, sau înțelegeți fără desene?
Și ca să nu fiu bănuit încă o dată de homofobie sau gender bias: evident că „productivitatea„ băieților tineri și frumoși este la fel de apreciată (deși un pic mai discret) de „investitori„.
De fapt, comparat cu roadele corporatismului implantat, până și un dezastru istoric ca emigrarea în masă pare a avea laturi pozitive: căpșunarii chiar trimit bani acasă, de cele mai multe ori spre zone sărace ale geografiei/sociologiei românești. Unii, inserați în economii cu adevărat productive (cum ar fi Germania, și, într-o măsură mai mică, Franța și Italia de Nord), revin cu niște tehnici și metode învățate „dincolo„, și uneori chiar cu micul capital care le permite să încerce transplantarea lor pe plaiuri (eu unul nu mă plâng de invazia piadinelor și alte monstruozități italienești), astfel contribuind și la biodiversitatea economiei băștinașe. Corporatiștii, în schimb, trăiesc într-o monocultură agravată, primind noile obiceiuri de consum la pachet cu sfintele lor „proceduri„: în calitatea lor de consumatori premium, de obicei, tot ce știu să facă este să ducă banii corporației A (Emerson, Siemens etc.) până la corporația B (Starbuck, Ikea, Amazone etc.).
În concluzie, ce să vă spun, dragi corporatiști? Într-adevăr, în afară de faptul că captează resurse („umane„) și nu dă nimic în schimb, că scumpește viața și sabotează capitalismul autohton, Mama Corporația nu face politică. Nici cancerul, de fapt, nu face politică. Și vezi că bolnavii, totuși, asistați de medicii lor totalitari și intoleranți, tot încearcă să-l omoare. Că așa e omul înapoiat: corupt, ignorant și lipsit de respect față de mecanismele naturale ale biosferei Zen. Cum ar fi cancerul. Sau corporația.
Autor: Modeste Schwartz