Pe drept sau pe nedrept, Bruxellesul integrarii pare a fi tot mai pornit împotriva României. Un vechi și avizat corespondent de presă la sediile UE, Jean Quatremere de la cotidianul francez “Liberation”, o spune mai clar decât alții: “După Polonia și Ungaria, e rândul României să trezească neliniștea Uniunii”. Motivul – subiectul vedetă al momentului, independența justiției.
Un diplomat european completează discret, din anonimat: “Crește încet, dar sigur” (respectiva poziționare față de România). Ceea ce, în aceeași paranteză fie spus, nu-i face bine niciuneia din părți. UE, pentru că împinge România în tabăra, în curs de coagulare, a statelor europene eurosceptice, întărindu-le poziția în cadrul comunitar, state tot mai refractare la unele decizii pe care vor să le impună fie tenorii Uniunii, fie birocrația ei de la Bruxelles. României, pentru că nu poate să nu se considere discriminată în cadrul UE, ca stat-membru -problema a Uniunii,prin aplicarea, în defavoarea ei, a unui statut ce ține de un “dublu criteriu”. Concret, autorităților române li se imputa că “încearcă să anihileze independența justiției, pilon central al statului de drept și să compromită meticulos lupta anticorupție”. Ziaristul francez opinează că “pentru moment nu se pune problema activării art. 7 al tratatelor europene, care poate duce la sancțiuni (…), dar se apropie de așa ceva”. Și iată cum România se îndreaptă – sau se consideră că se îndreaptă cumva – spre un regim autoritarist.
Autoritarismul a devenit, oricum, un nou cuvânt privilegiat în discursul politic și mediatic nu doar european, ci, în general occidental. I se atribuie felurite prefixe și calificative”: neoautoritarism, autoritarism consolidat, de dezvoltare etc., dar oricum, e tot mai uzitat și mai rostogolit în reflecțiile occidentale asupra actualei situații din lume. O lume care – iarăși se confirmă – nu pare să-și fi revenit după marea euforie apărută după dezintegrarea sistemului statal comunist din estul continentului, dezmembrarea URSS și proclamarea victoriei Occidentului în războiul rece. Dar istoria nu s-a sfârșit, cum profețea triumfător, dar cam penibil, universitarul american Fukuyama. Nici razboiul rece nu s-a sfârșit sau a început altul. Iar globalizarea își caută și alte forme decât exclusivistul pattern american. Și, în sfârșit, democrației liberale i se contrapune, pe față, provocator, replica antagonistă a democrației iliberale. Cine are nevoie de o asemenea dihonie internă în constructul integrării europene și în coeziunea euroatlantică? Și tocmai într-un moment când situația internațională se depreciază văzând cu ochii iar în față apărătorilor valorilor europene, democrației, drepturilor omului se ridică sfidari evidente, de anvergură nu numai la nivel regional, continental, ci și mondial? Cine ar avea de câștigat dintr-o asemenea formulă nefericită de ostilizare?
Oricum, politologii pot constată că după victoria unui candidat populist (populismul este cea mai tânăra “oaie neagră” a retoricii care se revendică din democrației) la alegerile din Brazilia, toate statele din BRICS (cei cinci mari neoccidentali – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) au, după criterii mult discutate, regimuri autoritariste (sau neo…). Politologul european Ralf Dahrendorf nu ezită să proclame secolul XXI drept “secol al autoritarismelor”. Unul neo-, s-au grăbit să expliciteze alți teoreticieni, căci nu e o reeditare a valului de dictaturi din interbelicul european, când din Rusia Sovietică a lui Stalin până în Portugalia lui Salazar, apoi și Spania lui Franco, dar trecând prin Polonia lui Pilsudski, Ungaria lui Horthy și în primul rând al treilea Reich al lui Hitler și Italia fascistă a lui Mussolini, neoautoritarismul momentului este mult mai divers, mai nuanțat și mai puțin violent, antidemocratic și antitumanist. De aici, și atitudinea consternantă, pentru unii, a președintelui american Trump, căruia vesteuropenii îi reproșau, cel puțin până anul trecut, că este prea blând cu state ca Rusia și China și prea dur față de aliați din UE și în primul rând Germania ( e drept, nu pe tema autoritarismului, ci pe alte teme mai mult sau mai puțin politice).
Toată lumea este de acord că această nouă componentă emergentă a geopoliticii contemporane este un simptom al stării labile și imprevizibile a lumii de azi. Analiștii, din Vest și din Est, sunt de acord și pe faptul că nouă ordine internațională liberală și “era convergenței” despre care se tot vorbea în deceniile trecute ies discret dar ineluctabil din actualitate. Se revine la rivalitate și la polarizare planetară între “o lume liberă în competiție si o lume neoautoritarista” – scrie autorul american Thomas Wright de la Brookings Institution. “Ar trebui ca Statele Unite să acționeze pentru a crea o nouă alianta, care să conecteze aliatii lor asiatici și europeni”, sugereaza, într-o cheie mai degrabă idilică, dacă nu de-a dreptul utopică, autorul american. Care, însă, recunoaște că “în timp ce comunismul nu prezenta vreo reală atracție politică, neoautoritarismul de azi devine viral”.
Și, pentru ca tabloul să nu fie întrutotul sumbru, , unii analiști remarcă faptul că în acest process atât de complex și de greu definibil, este evidenta “revenirea în forță a statelor pe scena mondială, chiar dacă ele n-au părăsit-o în realitate niciodată”.
Tot mai multe state își reafirmă suveranitatea, după o perioada când se arătau preocupate că “mondializarea se traduce prin marginalizarea lor și dizolvarea suveranității lor în ordinea liberală a economiei”. Iar noua tendință, de afirmare a identității naționale și a propriilor interese reprezintă, pentru marile multinaționale, o sfidare directă. Publicistul francez Claude Bonnard dadea, ca un exemplu, “modele foarte in voga astazi in spatiul dintre Dunare, Oder, Warta, si Bug care se numesc democratii autoritare, iliberale sau democratii nationale, patriotice si catolice”. Este o realitate de o diversitate contrariantă, în care sunt înglobate state dintre cele mai diferite, de la Ungaria și Polonia până în Filipine și Singapore, dar și state din lumea arabă, Asia, Africa, America Latină, inglobând deopotrivă state aliate sau partenere ale lumii occidentale sau dimpotrivă, competitori, rivali sau inamici ai săi.
În această logică, a ascensiunii și extinderii geopolitice a neoautoritarismului, nu s-ar putea afirma că, de fapt, și instituțiile comunitare de la Bruxelles (și nu numai ele), și liderii informali ai acești Uniuni, și alte mari puteri ori superputeri sunt, și ele, prinse în siajul neoautoritarismului pe care Ralf Dahrendorf îl vedea ca tendință definitorie a acestui secol?
Autor: Corneliu Vlad
Sursa: Magna News