Dumnezeule, cît de repede se schimbă lumea! De la lună la lună, defilează cu alte fețe. Ba, uneori, și le drege de la o zi la zi. Întorci capul spre miază noapte și cînd ai revenit cu ochii la răsărit este altfel. Nu mai clocotește cerul. Un nasture de foc iese din burta orizontului. Am trecut și trecem prin zeci de valuri și curente. De la îmbrăcăminte la limbaj, de la telefon la aparatul de fotografiat, de la tipar la net, de la legături directe la wireless, de la reguli de comportament la muzică și antimuzică. Telefonul de ebonită se îneacă în praf lîngă mașina de scris și lîngă plugul de lemn. Faxul s-a demodat ca și becul cu dulie, ca telexul și ca bietul reșou.
Îmi vine să plîng după toate obiectele cu care m-am împrietenit în situații limită sau în nopțile de scris. Pe unele încerc să le salvez. Mă leagă de ele atîtea amintiri. Rămîn copilului meu căruia nu-i spun nimic. Ce-mi evocă mie ca timp și ca univers este destinat să ia calea coșului de gunoi. Ne despărțim pe tăcute și ne predăm clipelor trăite. Toate cele care ne înconjoară sunt diferite și nu mai seamănă cu nimic. Copilăria este o luminiță la marginea lumii. Mama povestea cu multă candoare cum și-a dat seama că ar trebui mîncată o portocală abia cînd a văzut o coaje proaspătă aruncată în zăpada de la marginea drumului. S-a democratizat mîncarea. Cireșe din Chile în ianuarie, ananas din Malaezia, roșii din Maroc, zmeură din Uruguay, carne proaspătă de vită din Argentina. Cu 5 lei duci acasă 1 kilogram de spinări de somon. Cu zece lei, un cerșetor poate cumpăra o porție de doradă sau de șalău. S-a democratizat și călătoria. Cu 15 euro un cerșetor poate zbura la Roma și se poate întoarce cu sufletul oxigenat de măreția și patina monumentelor. S-a liberalizat și comunicarea. Ultimul tont poate suna la Polul Sud și poate întreține o conversație cu un indian de pe Insulele Solomon. Liber și la îmbrăcăminte. Cine n-a mers la Timișoara să cumpere bluejeans de la sîrbi nu știe cît de închisă era piața românească din spatele Cortinei de Fier. Acum, se copiază orice. Cu cîțiva marafeți îmbraci un tricou cu însemnele celei mai faimoase mărci. Urmărești în direct un turneu de la Antipozi. Te poți parfuma provocator chiar dacă ține numai o oră. Cam tot atît țin întîlnirile și iubirile. Unii nu mai coboară din intermundii. Se cunosc, se îndrăgostesc și se despart pe net. Parcă ne-am fi născut pe bandă rulantă. Unii schimbă țara ca și cum ar alege altă pereche de teniși. Par mai legați de pantofii sport decît de părinți sau de locul de naștere. Și nu-i înjură și nici nu-i scuipă nimeni. Libertate și paralibertate! Poți să-ți schimbi înfățișarea, sexul, hainele, cetățenia, slujba, domiciliul, credința, numele, poți să crăpi pe stradă sau să pleci în cosmos. Orice este posibil. Nu ești îngrădit decît de propriile tale limite. Atîta poți și atîta trăiești! În cele mai multe împrejurări și locuri, nici nu mai contează cum.
Alina Mungiu Pippidi întreba la B1 TV de un sondaj privitor la procentul celor dispuși să lupte pentru apărarea României. Nu există pentru că răspunsul majorității ne-ar face să crăpăm de rușine. Patriotismul a devenit o trăire desuetă, ridicolă, demodată. În trei decenii, a dispărut din limbajul uzual. A devenit o virtute să te dai în stambă la televiziuni înșirînd hibe, păcate și disfuncționalități „din țara asta”. Tara noastră nu mai are nume. Se numește doar „țara asta” și poate fi schimbată cu ușurință și fără lacrimi. Mahării României evită subiectul. Doar nu vi-l imaginați pe Băsescu sau pe Iohannis vorbind despre patriotism! Ultimul este preocupat numai de combaterea antisemitismului și de naveta la Sibiu.
La ora cînd dau să închei acest articol, pe chestionarul publicat în Cotidianul, 63% dintre cei preocupați de tensiunile de la granița Ucrainei au răspuns că nu sunt dispuși să lupte pentru apărarea României în caz de război.
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro