N-aș fi crezut niciodată că un kilogram de orez pentru niște sarmale mă poate duce la o întrebare atît de grea. Dacă n-aș fi dat peste spaimele unui om tînăr. Și nici nu m-aș fi întors în clădirea primului meu tango. Și nici deasupra satului vecin n-ar fi pîlpîit o lumină de culoarea ochilor ei. Stați cuminți, că nu este vorba despre o poveste de dragoste și nici despre una culinară. Uneori și un pumn de orez poate duce la o întrebare fundamentală pentru România.
Așadar, am plecat după niște orez și după un litru de ulei. Îmi era dor de sarmale, mîncarea noastră de Crăciun și de Paști, dar și de toamnă tîrzie, pe care mama ei le făcea mult mai „speciale” decît mama mea. Așa că, în ciuda dimineții orbitoare de vară, am dat o fugă să cumpăr, pe același drum pe care, în copilărie, îl făceam spre școală și înapoi, cînd într-o jumătate de ceas, cînd într-o după-amiază și, foarte rar, în cinci minute, asta atunci cînd mai prindeam cite o căruță care pleca de la primărie. Cele trei minute cu mașina mea de modă veche n-au apucat să răcească habitaclul încins și nici să mă trezească de-a binelea.
Așa că duminică dimineața, semi-treaz, departe de orice nostalgie, de orice defilare de imagini din trecutul meu școlar și de adolescent, am intrat în magazinul alimentar. Cu atît mai puțin, fără nici un gînd de a scrie ceva sau de a mă lungi într-o discuție. Magazin este un fel de a spune, ce magazin, o băcănie țărănească dublată de o bodegă pentru bețivii satului, cu cîteva rafturi pe care se aflau înșirate băuturi și conserve, legume și fructe, unelte și produse alimentare strict necesare.
Înainte îi zicea „cooperativă”. Acum, mai mult n-are nume. Îi zice oricum, după limba și imaginația vorbitorului sau a mușteriului. Ulei, zahăr, oțet, orez, mălai, făină albă, conserve de legume, pateuri și pește în ulei, plus patru cinci soiuri de bere ieftină, la pet, vodcă proastă și vinars pentru zugravi ratați și tractoriști în afara programului. Înăuntru trebăluia o ființă preocupată să șteargă taraba de apă, de praf sau de făină căzută dintr-un pachet spart.
Toată întîlnirea noastră a fost adevărată, simplă și fără floricele. Nu am adăugat nici un cuvînt. Dar trebuie să o descriu și să o leg de locul în care s-a petrecut. Secvența aceasta obișnuită se derula într-o odaie din spatele fostului cămin cultural al comunei, o încăpere în care, pe vremuri, era adăpostită arhiva cu registre mari de o jumătate de metru și grele cît un cufăr de armată.
În ele se odihneau morții și plecații din țară, decedatii pe front, adică eroii, divorțurile și, într-unul aproape identic, pămînturile și pădurile. Și peste ele domnea Domnișoara Maria, mereu domnișoară și la pensie, o femeia singură din altă poveste plină de mistere din comuna Mărtinești. Așadar, Mărtinești era și este numele comunei mele și a fost botezată așa după numele ofițerului german Martin de pe la 1300 de la paza Cetății Orăștiei, cel care își așezase soldații pe marginea văii care venea cînd mai mică, cînd vijelioasă și înfricoșătoare dinspre Jeledinți și de pe dealul Măgurii.
Trebuie să mai spun că la Mărtinești am făcut primii patru ani de școală îndurînd o naveta per pedes, cînd pe drumul neasfaltat, cînd pe lîngă vale. Și pe care drum, făcut pe toate anotimpurile și în toate condițiile climatice, am descoperit lumea, depărtarea și violența feminină, precum și atracția cuiburilor de orice pasăre. Precizez că violența feminină se referă la bătăile mele cu cele două fete de la care încasam cîte o mamă de bătaie, pe care le-o întorceam ceva mai cu îngăduință cînd le prindeam numai căte una.
Întîrzîi puțin întîlnirea cu ființa dindărătul tejghelei, preocupată să curețe blatul de nu știu ce, pentru a vă spune că în acea clădire ( acum, la intrarea principală cu ușa ferecată de o rangă vopsită în celălalt regim) se țineau balurile, rar, recitalurile de muzică populară.
În aceeași sală se proiectau filme aduse cu caravana precum Vagabondul și Ali Baba și cei 40 de hoți. Și tot acolo se țineau ședințele de pregătire a cetățenilor pentru ceva numit „ăla” și război, alegeri și combaterea dăunătorilor de primăvară. Și tot de acolo, din fața ușii, pleca Aurel Șchiopul cu bătutul tobei pentru cine știe ce anunț important.
Aurel Șchiopu avea un picior de lemn și un maxilar strîmb de pe urma luptelor de la Cotul Donului. Și, dacă avea chef de povești și găsea un ascultător binevoitor, îi spunea prin ce a trecut și încheia cu precizarea că și numele său ar fi trebuit să fie scris pe monumentul din intersecția principală, dar nu este pentru că a scăpat cu viață, dar mai bine nu scăpa că nu mai apuca nebunia colectivizării, sărea și de rușinea sărăciei și ajungea mai repede pe monument și se întîlnea mai repede cu ceilalți și cu eternitatea.
În memoria mea, în acel cămin se țineau baluri și se dădeau filme și tot acolo am dansat pentru prima oară. La baluri veneau cel mult 50-60 de fete și băieți, amatori de petrecere, din care numai jumătate dansau în fața mamelor de fete așezate cuminți pe margine. Cei mai mulți stăteau pe afară și fumau și beau bere și se mai băteau pînă cînd intra milițianul și ne strica seara.
-Gata, mereți acasă că s-a terminat distracția!
Dar înainte de a ajunge la întîlnirea mea cu domnișoara din spatele tejghelei trebuie să vă povestesc despre Boldea Milițianul, milițian cam bețiv, dat afară la scurtă vreme după ce a primit uniforma. Și care a rămas cu ea și cu porecla chiar după ce a divorțat și a plecat din comună și după ce oamenii i-au uitat numele și i-au păstrat doar o identitate exprimată perifrastic:
-Milițianul ăla bețiv care s-a trîntit….
Ei bine, Boldea Milițianul o curta pe Lena Ochelarista și se dădea mare cocoș și asta enerva peste măsură, mai ales pe cei care nu aveau loc de el pe lîngă duduie. Drept pentru care, la un bal, a fost provocat la tot felul de concursuri și de întreceri pînă cînd au ajuns la concluzia că nu-l poate trînti pe Tovarășu Onu.
Tovarășul Onu era șoferul camionului de la Siloz. Era cam de același gabarit cu el, dar mai îndesat și mai prost. În cele din urmă, Boldea și Onu au acceptat să vadă cine dovedește într-o luptă dreaptă, în fața tuturor. Numai că lupta dreaptă, un fel de greco romane în stil primitiv și la costum și cravată nu avea loc de desfășurare, adică saltea, așa că s-a ținut într-o sală mică de ședințe, cu niște podele date recent cu motorină amestecată cu ulei ars. Și în fața asistenței afumate și entuziaste, preț de o jumătate de oră, șoferul și milițianul s-au tăvălit pe podelele negre și unse cu ulei și motorină și și-au boțit hainele, s-au zgîriat, s-au tras de ce-au apucat, ba unul s-a ales cu haina descusută și cu vînătăi pe față, în vreme ce adversarul se descălțase și preluase pe cămașa albă toată truda femeii de servicu de a înfrumuseța dușumeaua neagră și roasă.
Cînd au intrat în sala de bal, toată lumea a încremenit. Milițianul era desculț, cu pantofii în mînă, cu cravata desfăcută larg în jurul unei cămăși cîndva albă și apretată transformată într-o cîrpă de șters motorul tractorului. Orchestra s-a oprit din valsul vienez, toboșarul a pus palma pe toba mică, iar în tăcerea aceea nemuzicală și penibilă nu s-a mai auzit decît plînsul nevinovat al Ochelaristei, fie pentru hainele mocirlite cu ulei și motorină, fie pentru faptul că Milițianul ei arăta boțit și învins categoric.
-Un kilogram de orez și un litru de ulei, am zis.
În clipa aceea, de după vitrina cu mezeluri s-a arătat un chip luminos ca de statuie de femeie din antichitate. M-a întîmpinat o față puțin mai prelungă decît cele romane, dar de o frumusețe neobișnuită pentru o comună mică și pentru un spate de fost cămin cultural din lumea noastră țărănească locuită mai mult de un proletariat de ocazie și, după căderea comunismului, nici eu nu mai știu definit de cine și cu ce ocupație.
Cam de aici ar trebui să înceapă textul de astăzi, căruia nu prea aș putea să-i zic editorial, dar nici poveste personală.
-Bună ziua!
-Bună ziua! Îmi răspunde ea, cam la 20 de ani, cu păr lung și o privire ca o lumină de acum jumătate de secol. Cu ce vă pot servi?
-Orez aveți? Un kilogram și un litru de ulei!
Următoarea mea întrebare stupidă avea să încurce lucrurile.
-Da’ ce faceți aici? Sunteți vînzătoare?
Mă simțeam ca un căutător ratat de talente care dă peste o viitoare mare vedetă.
-Da, vînd la magazin cît ține vara asta. Și, cînd încep cursurile, mă întorc la facultate.
-La ce?
-Sunt studentă la agronomie.
-Unde?
-La Timișoara.
Am zis ce gîndesc.
-Ce grozav! Ai ales o facultate de vis. Toată viața o să lucrezi în natură, cu oameni frumoși, cu anotimpurile în aer liber, cu sălbăticiunile și cu hrană bio, cu flori de cîmp. Cu Dumneata va avea și comuna noastră un agronom pe cinste!
-Nu cred, a zis ea.
-De ce? Nu-ți place?
-Nu, domnule. Nu fac agronomia din greșeală. O visez din copilărie, de cînd lucram în grădină. Dar viața este altfel. În zilele noastre îți trebuie pile. N-ai, nu pupi un loc și trebuie să mergi la Cabluri pe schimburi sau la tejghea.
-Ei, domnișoară, nu fi așa pesimistă!
Și pe un alt ton, mult mai sec mă întreabă:
-De unde veniți?
-Din satul vecin!
-Ahaaa, sunteți ziaristul! Scrieți că nu avem nici o șansă! Ziceți ceva că nu mai merge!
Am luat punga cu orez și petul cu ulei și am zis „La revedere”, înțelegînd din tonul ei că n-am nici o șansă să sparg zidul de beton al neîncrederii în ziua de mîine, opera „magistrală” a lumii noastre politice, a televiziunilor și a presei de mărunțișuri.
Mai rămînea să-mi zică ce urăsc mai mult. Că va pleca.
Autor: Cornel Nistorescu